Prezența evreilor pe teritoriul actual al României datează din antichitate, cu dovezi arheologice și epigrafice care atestă existența lor încă din secolul al II-lea d.Hr., în timpul dominației romane asupra Daciei. De-a lungul secolelor, comunitățile evreiești s-au dezvoltat în ciuda perioadelor de persecuție, contribuind semnificativ la cultura, economia și societatea românească. Sosirea evreilor a fost influențată de factori precum cuceririle militare, expulzările din alte țări și oportunitățile economice. Acest articol explorează principalele etape ale migrației evreiești pe teritoriul României, bazându-se pe surse academice și istorice, și clarifică incertitudinile legate de această istorie.
Antichitate: Evreii în Dacia romană
Primele urme ale prezenței evreiești pe teritoriul actual al României apar în secolul al II-lea d.Hr., după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman în anul 106 d.Hr. Inscripții și monede descoperite în situri arheologice precum Sarmizegetusa și Orșova indică existența comunităților evreiești în această perioadă. Este probabil ca evreii să fi sosit ca parte a legiunilor romane, în special a Legiunii Iudaica, sau ca negustori care profitau de rutele comerciale stabilite de romani de-a lungul Dunării și la Marea Neagră. Prezența comunităților evreiești este atestată și în porturile comerciale din gurile Dunării și Nistrului, unde existau contacte comerciale regulate.
Un studiu academic realizat de Cosmin Onofrei subliniază dovezile epigrafice și arheologice, inclusiv referințe la cultele Theos Hypsistos și Deus Aeternus, care sunt asociate cu comunitățile evreiești din Dacia romană. Deși dovezile sunt limitate, ele sugerează o prezență modestă, dar continuă, a evreilor în această perioadă.
| Aspect | Detalii |
|---|---|
| Perioada | Secolul al II-lea d.Hr., după cucerirea Daciei (106 d.Hr.) |
| Dovezi | Inscripții și monede în Sarmizegetusa și Orșova; culte Theos Hypsistos și Deus Aeternus |
| Motivele sosirii | Parte a legiunilor romane sau negustori pe rutele comerciale |
| Locații | Porturi la Marea Neagră, Sarmizegetusa, Orșova |
Evul Mediu: Refugiu din calea persecuțiilor
În Evul Mediu, teritoriul actual al României a devenit un loc de refugiu pentru evreii expulzați din alte regiuni europene. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, regele Ludovic I al Ungariei (1342–1382) a expulzat evreii din regatul său în 1360, ca urmare a încercărilor eșuate de a-i converti la catolicism. Mulți dintre acești evrei s-au stabilit în Principatele Române, în special în Moldova și Țara Românească, unde au fost primiți de domnitori precum Alexandru cel Bun și Roman I, care le-au oferit privilegii comerciale.
În secolul al XV-lea, expulzarea evreilor din Spania în 1492 a dus la sosirea evreilor sefarzi în regiune, în special în porturile otomane precum Cetatea Albă, unde prezența lor este documentată din 1330. În Țara Românească, evreii sunt atestați în București în anii 1550. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457–1504), evreii au beneficiat de o anumită protecție, unii ocupând poziții importante în comerț și administrație. Totuși, au existat și perioade de persecuție, cum ar fi sub domnitorul Petru Șchiopul (1574–1579), care a ordonat expulzarea evreilor din Moldova.
| Aspect | Detalii |
|---|---|
| Perioada | Secolele XIV–XVI |
| Motivele sosirii | Expulzări din Ungaria (1360), Spania (1492); oportunități comerciale |
| Grupuri | Sefarzi (din Spania și Imperiul Otoman); Așkenazi (din Polonia și Ungaria) |
| Locații | Cetatea Albă (1330), București (1550), târguri din Moldova |
Secolul al XIX-lea: Imigrație masivă din Europa de Est
Secolul al XIX-lea a fost marcat de o creștere semnificativă a populației evreiești în Principatele Române, în special în Moldova. Această creștere a fost determinată de imigrația evreilor așkenazi din Rusia, Galiția (parte a Imperiului Austriac) și Polonia, atrași de oportunitățile economice și fugind de persecuții, cum ar fi pogromurile și restricțiile din Imperiul Rus. În 1838, Moldova avea aproximativ 80.000 de evrei, iar până în 1859, numărul lor a ajuns la 195.000, reprezentând 12% din populație. În Țara Românească, populația evreiască a crescut datorită migrației din Moldova, ajungând la 5.000–10.000 în 1825, majoritatea sefarzi.
Un factor important a fost statutul de „sudits”, imigranți protejați de puteri străine, care a atras evrei din Polonia și Rusia în secolul al XIX-lea. Aproximativ 30% dintre acești sudits erau evrei, care s-au integrat în comunitățile locale și au contribuit la dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor. În Bessarabia, anexată de Rusia în 1812, populația evreiască a crescut de la 20.000 în 1812 la 94.045 în 1836 și 228.620 în 1897, datorită migrației din zonele învecinate.
| An | Populație evreiască | Teritoriu |
|---|---|---|
| 1825 | 5.000–10.000 | Țara Românească (majoritatea sefarzi) |
| 1838 | 80.000 | Moldova |
| 1859 | 195.000 (12%) | Moldova |
| 1866 | 134.168 | Principatele Unite Române (Moldova, Țara Românească, sudul Basarabiei) |
| 1887 | 300.000 | Regatul României (Moldova, Țara Românească, Dobrogea de Nord) |
| 1899 | 256.588 | Regatul României |
| 1930 | 728.115 | România Mare (Moldova, Țara Românească, Dobrogea, Transilvania, Bucovina, Basarabia) |
Concluzie
Sosirea evreilor pe teritoriul României a fost un proces complex, influențat de cuceriri militare, expulzări și oportunități economice. În antichitate, evreii au ajuns ca parte a legiunilor romane sau ca negustori. În Evul Mediu, expulzările din Ungaria și Spania au adus refugiați sefarzi și așkenazi, care au găsit protecție în Principatele Române. În secolul al XIX-lea, imigrația masivă din Rusia, Galiția și Polonia a dus la o creștere semnificativă a populației evreiești, contribuind la dezvoltarea economică și culturală a regiunii. Deși dovezile din antichitate și Evul Mediu sunt limitate, sursele arheologice și istorice confirmă o prezență continuă, care a modelat istoria multiculturală a României.
