Adevărații urmași ai dacilor – trăiesc în Balcani dar nu sunt români

În istoriografia majoritară se consideră că dacii antici (geto-dacii traci romanizați din spaţiul carpato-danubian) au dat naştere poporului român. Studii arheologice, epigrafice și lingvistice arată că pe ambele maluri ale Dunării, începând cu secolul I d.Hr., populaţia tracică (geto-dacă) a fost puternic romanizată, formând aşa-numiţii daco-romani. Ulterior, în Evul Mediu timpuriu, odată cu migraţiile slavilor, părți din această populație rămasă latinofonă s-au diferenţiat astfel: românii nord-dunăreni și dobrogeni la nord, respectiv aromânii și alţi vlahi la sud.

Descoperiri arheologice recente ilustrează continuitatea culturii dacice în Transilvania și Balcani. De exemplu, „matriţa dacică” de bronz (monedă ștanțată) găsită la Sarmizegetusa Regia în 2013 datează de peste 2000 de ani și prezintă motive mitologice complexe, indicând existența unei civilizații dacice avansate. Astfel de artefacte sunt studiate de arheologi ca parte a moștenirii autentice a Daciei. Conform opiniei consensuale, vorbitorii de limbă romanică din regiune (români, aromâni etc.) sunt urmași direcți ai romanizării tracice, fără ca vreun alt grup etnic modern să revendice în mod legitim acest patrimoniu.

Ipoteze alternative controversate

În paralel cu consensul ştiinţific, au apărut ipoteze marginale care susţin că adevăraţii urmaşi ai dacilor nu ar fi românii, ci alte populaţii balcanice. Principalele astfel de teorii vizează albanezii, aromânii (vlahii balcanici) sau – în mai mică măsură – chiar sârbii. Ele își bazează argumentele în diferite domenii (lingvistic, genetic, istoric, mitologic), dar sunt respinse de majoritatea specialiştilor. Iată câteva exemple reprezentative:

Albanezii – „ur­mașii dacilor nere­romanizați”

• Teoria daco-daco-thracică (autohtonistă): Unii autori români din secolul XIX-XX (B.P. Hasdeu, I.I. Russu, Sorin Paliga ș.a.) au susținut că albanezii ar fi „ur­mașii dacilor nere­romanizați” care, în secolul VI d.Hr., sub presiunea invaziilor goților și slavilor, ar fi migrat spre sud prin valea Morava. Astfel, populaţia autohtonă tracică/da­cică de la nordul Dunării ar fi fugit în teritorii periferice, rămânând ilirizați local (formează vecinii sârbi, albanezi ș.a.), în timp ce românii ar fi fost contaminaţi de elemente slave la nord de Dunăre. Wikipedia notează că „teoria dacică” poate fi în concordanță cu invaziile barbare din secolele IV–VI, argumentând că regiunea Tracia de Nord (România de azi) a fost masiv afectată de acestea, iar valea Morava ar fi fost coridorul natural de refugiu.
• Teoria tracică (bulgară): Lingvistul bulgar Vladimir Georgiev a propus ca albanezii să descindă din triburi tracice nere­romanizate din sudul Dunării. Această ipoteză apare în unele surse ca o variantă istorică, însă nu s-a bucurat de popularitate în cercurile academice autohtone.
• Teoria iliră (majoritară): Istoriografia albaneză și cea internațională atribuie în general originea albanezilor triburilor ilire romanizate, răspândite în Munții Balcanici centrali (aprox. Macedonia, Kosovo, Albania). Aceasta este „ipoteza cea mai populară”, susţinută implicit și de majoritatea istorilor și lingvistilor, nefiind considerată bazată pe moștenire dacică. Chiar și wiki semnalează că albanezii formează, genetic, un cluster apropiat de populațiile vecine (greci, sud-italieni), fără un „marcaj” genetic specific dac. În ansamblu, nici un studiu lingvistic sau genetic credibil nu confirmă exclusiv origini daco-getice pentru albanezi, dimpotrivă limbajul și genele lor trimit la substraturi tracice/illirice comune Balcanilor.

Aromânii (vlahii balcanici) – „dacii din sud”

• Izvoare bizantine medievale: În cronica lui Kekaumenos (secolul XI), autorul denumește „vlahii” (populația romanofonă montană din sudul Balcanilor, adică aromânii) drept urmașii dacilor învinși de Traian, stabiliți inițial pe Sava (serbi) și răspândiţi apoi în Epir și Macedonia. Potrivit acestui text, „vlahii din Balcani, adică aromânii, ar fi urmașii dacilor învinși de Traian”, o interpretare care a alimentat unele narațiuni romantice. În realitate, acesta este un exemplu de sursă disputată: ea nu a fost corroborată de alte dovezi și nu este acceptată de cercetarea istorică academică.
• Teorii naționaliste şi protocrinism: În secolul XIX–XX, unii istorici (mai ales din Grecia) au propagat ideea că aromânii nu sunt urmași ai romanilor, ci greci „latinizați”, dezinformare denumită protocronism. Așa s-a ajuns ca, în unele discursuri naționaliste, „strămoșii aromânilor din Grecia sunt <<greci latinizați>>”. Criticii români resping aspru astfel de poziții, considerând că ele urmăresc politica de asimilare a aromânilor (de exemplu, negarea originii latine pentru vlahi).
• Consens academic: În opinia consensuală, aromânii (ca și românii) sunt urmașii populației dacoromane din Balcani de sud, separate de români de migrația slavilor. Majoritatea istoricilor afirmă că substanta dacică/tracică romanizată a dat naştere unui popor traco-roman unit, care ulterior s-a împărțit în ramuri nord-dunarene (români) și sud-dunarene (aromâni, meglenoromâni). Așadar, aromânii nu sunt considerați mai „autentici” decât românii în continuitatea daco-romană; dimpotrivă, diferențierea lingvistică și geografică e explicată prin evenimentele migratorii. Lingviști aromâni ca M. Caragiu-Marioțeanu avertizează că dezbaterea este într-o „criză de identitate” alimentată de interferențe politice și teorii contradictorii, fiecare naționalism susținând originile timpurii proprii pe teritoriul său.

Sârbii – idei pseudoistorice marginale

În mod surprinzător, nu există teorii cunoscute, nici măcar marginale, care să susţină serios că sârbii ar fi urmașii dacilor. Sârbii sunt slavii care au migrat în Balcani în secolul VII-VIII, iar izvoarele istorice nu leagă direct etnogeneza lor de populațiile tracice. În schimb, cronicile bizantine (de exemplu Kekaumenos) îi plasează pe dacii lui Traian în așezările de pe Sava (actual Serbia) înainte de a se răspândi mai la sud. Din perspectiva actuală, sârbii nu revendică continuitatea daco-romană (şercii recunosc originile slave). Observaţii lingvistice şi genetice arată că slavii de sud au înlocuit în mare parte populaţiile latinofone locale, rămânând în Balcani doar aromânii ca urmași ai romanilor din sud. Prin urmare, nu există „teoria sârbilor ca urmaşi ai dacilor” în literatură seriosă, ci doar afirmații izolate de factură conspirativă.

Fundamentele tezelor marginale

Susţinătorii acestor ipoteze alternative încearcă, de regulă, să își clădească argumentele pe câțiva piloni principali:

• Limbajul. Unii autori pretind că existenţa unor asemănări lexicale sau toponime în limba albaneză (sau româna arhaică din sud) ar dovedi legături cu dacii. De exemplu, se invocă unele rădăcini tracice hypothesized în albaneză. În realitate, limba albaneză este un idiom independent indo-european (probabil iliric sau tracic) dar nu se poate demonstra că ar fi „limba geto-dacilor” de la Traian. Similar, orice cuvânt românesc discutabil se explică mai plauzibil prin latină sau limbi vecine (slavă, maghiară etc.), nu printr-un substrat dacic distinct. În absența unui corpus dacic cunoscut, conexiunile lingvistice riguroase sunt imposibile.
• Studiile genetice. În ultimii ani au apărut pe internet și în presa de senzație interpretări genetice populiste. Unii propagă ideea că un anumit haplogrup (de exemplu E-V13) ar fi „dacic” și că prezența lui la albanezi sau alte popoare ar indica urmași daci. Însă cercetările științifice arată că albanezii împart același fond genetic balcanic cu vecinii (în principal greci și italienii de sud), iar la români predomina alt profil (influxuri slave, maghiare, germanice). Nu există «amprentă» genetică care să distingă „urmaşii daco-getici” de alte populații balcanice. Mai mult, studiile arheogenetice recente indică continuitatea populațiilor vechi locale în întreaga Europă de Sud-Est, fără migrații masive care să restricționeze o arie etnică exclusivă dacică.
• Miturile și sursele istorice revizuite. Unele narațiuni inventează legende sau reinterpretări spectaculoase. De exemplu, profesorul Mircea Dogaru, cunoscut pentru viziunile sale antivladice, afirmă că „nu a existat niciodată un popor dac”, susținând că conceptul de Dacie a fost „indus” politic de regimul comunist. El face paralela cu alte pseudo-teorii balcanice (poporul moes la bulgari, poporul rasca la sârbi etc.). În ciuda limbajului argumentat, poziția sa este respinsă ca extremist-șocantă. De asemenea, propagandiștii unor state au inventat „etnogeneze” fantasmagorice: de pildă, naționaliștii greci au pretins că aromânii sunt greci „latinizaţi” (doctrină denunțată drept protocrinism), iar unii publicişti vlahofobi consideră aromânii ca nişte vlahi români „mascați” în spațiul elen. Aceste cazuri demonstrează, însă, că teoriile sunt emise adeseori pentru scopuri politice: fiecare națiune balcanică își „reapropia” istoria prin mituri despre descendenţă autohtonă.

Reacții și consensul specialiștilor

Experții autentici din arheologie, istorie și lingvistică resping aceste speculații ca fiind pseudo-ştiinţă. Arheologii români de la siturile dacice de la Sarmizegetusa și Bucegi subliniază distincția clară între reconstrucțiile științifice și spectacolul popular. De exemplu, cercetătorul Vladimir Brilinsky, care a coordonat săpături la Sarmizegetusa, evidențiază faptul că grupul Terra Dacica Aeterna a promovat o abordare „riguroasă și autentică, bazată pe respect pentru cercetarea științifică” în reconstituirea dacilor. În schimb, el critică grav “asocierea dacilor cu curente naționaliste și sectante” și practicile excentrice care urmăresc senzaționalul. Adeverul este că „steagul dac” fluturat în costume kitsch atrage priviri, dar specialiştii atrag atenția că astfel de „caricaturi moderne” „fascinează naivitatea populară” și „nu fac decât să distorsioneze istoria”.

În concluzie, deși teoriile alternative despre „moștenirea dacică” circulă în publicul larg (mai ales online), ele nu se bazează pe dovezi solide. Istoricii profesioniști subliniază că evenimentele arheologice și lingvistice susțin continuitatea daco-romană din Transilvania și Dunărea de Sud, din care s-au format atât românii, cât și aromânii. Orice pretenție că anumite grupuri balcanice ar fi „urmași mai autentici ai dacilor” este considerată o speculație naționalistă. Documentele istorice existente și descoperirile materiale nu pot fi reinterpretate fără discernământ – dacă asta s-ar face după logica unor mituri, s-ar ajunge la absurd (așa cum avertizează și dogmatismul ideologic). Din perspectiva științifică, poziția românilor rămâne cea agreată: ei poartă cea mai directă continuitate de la populaţia daco-romană a regiunii, în timp ce aromânii și alții reprezintă ramuri sud-dunarene ale aceluiași neam.

Surse: Analiza se bazează pe lucrări de specialitate și articole de expertiză istorică, precum și pe comentarii ale cercetătorilor care au dezbătut explicit aceste ipoteze. (Au fost consultate enciclopedii online și materiale jurnalistice de profil pentru exemplificare).