În istoriografia română, narativa dominantă a originilor naționale se concentrează pe sinteza daco-romană: dacii ca strămoși autohtoni și romanii ca civilizatori. Această viziune, promovată de școala latiniștilor din secolul al XIX-lea și amplificată în perioada comunistă, a creat un mit al purității etnice și culturale, minimizând influențele altor popoare. Printre aceste influențe „nedorite” se numără și cea celtică. Celții, un popor războinic și migrator din Europa Centrală, au ajuns în teritoriile actuale ale României în secolul al IV-lea î.Hr., interacționând cu dacii și lăsând urme arheologice semnificative. Totuși, în conștiința națională românească, ei sunt adesea ignorați sau marginalizați, considerați intruși într-o poveste idealizată a continuității daco-romane. Acest articol explorează miturile și adevărurile istorice legate de prezența celților în Dacia, bazându-se pe dovezi arheologice și istorice, pentru a demonta unele prejudecăți naționaliste.
Cine erau celții și migrațiile lor
Celții reprezintă una dintre cele mai importante culturi ale Epocii Fierului în Europa. Originară din regiuni precum Champagne, Lorena, Alsacia, Pădurea Neagră, Bavaria și Boemia, civilizația celtică, asociată cu cultura Hallstatt (secolele VIII-VI î.Hr.) și ulterior cu La Tène (secolele V-I î.Hr.), s-a extins rapid prin migrații violente. Ei au jefuit Roma în 387 î.Hr. și au atacat Delfi în 279 î.Hr., folosind regiunea Dunării Inferioare ca bază de operațiuni. Acești războinici nomazi, cunoscuți pentru abilitățile în prelucrarea fierului, artă decorativă și structuri sociale tribale, au influențat numeroase popoare europene.
În secolul al IV-lea î.Hr., valuri de celți au pătruns în Balcani, atrași de resurse și rute comerciale. Ei au interacționat cu tracii, scythii și ilirii, stabilindu-se în zone precum Transilvania și Muntenia actuală. Triburi celtice precum Boii, Anartes sau Teurisci au ocupat teritorii din Dacia, regiune aproximativ identică cu România modernă. Această prezență nu a fost doar trecătoare; celții au format așezări și au fuzionat cultural cu populațiile locale, inclusiv dacii.
Prezența celților în Dacia: Dovezi arheologice
Dovezile arheologice confirmă o prezență celtică semnificativă în teritoriile românești. În a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr., influența culturală celtică apare în înregistrările arheologice din mijlocul Dunării, regiunea alpină și nord-vestul Balcanilor, sub forma culturii Middle La Tène. În Transilvania, aproximativ 70 de situri celtice, majoritatea cimitire, atestă o coexistență și fuziune cu dacii între secolele III și II î.Hr. Locuințe domestice conțin un amestec de ceramică celtică și dacică, iar morminte în stil celtic includ vase de tip dac.
Un artefact emblematic este casca celtică de la Ciumești (județul Satu Mare), datată în secolul al IV-lea î.Hr., similară cu motivele de pe cazanul de la Gundestrup. Aceasta sugerează pătrunderea unei elite militare celtice. Alte descoperiri includ morminte de războinici cu echipament militar în Transilvania și statuete precum cea a unui mistreț de la Luna, simboluri tipice culturii celtice. În Slovacia actuală, populații mixte celto-dacice au creat cultura Púchov, caracterizată prin ceramică pictată, indicând schimburi culturale continue.
Până în jurul anului 150 î.Hr., materialul La Tène dispare, coincizând cu ascensiunea autorității dacice sub Burebista, care i-a alungat pe celți din estul râului Teiss. Totuși, influențele persistă: vase celtice importate și imitații dacice apar în fortificații dacice din secolele I î.Hr. – I d.Hr.
Influențe culturale și interacțiuni cu dacii
Celții nu au fost doar invadatori; ei au adus inovații tehnologice și culturale. Dacii, un popor de origine tracică cu influențe scythice și germanice, au absorbit elemente celtice din nord-vest, inclusiv tehnici de prelucrare a fierului și motive artistice. Relațiile au fost complexe: alianțe, conflicte și asimilări. De exemplu, tribul dac Costoboci a fost legat de cultura Lipița, cu influențe celtice.
Aceste interacțiuni au contribuit la dezvoltarea societății dacice, care a devenit un regat puternic înainte de cucerirea romană. Celții au adus cu ei abilități în metalurgie și agricultură, influențând probabil structurile sociale dacice. Migrații masive de celți din Europa Centrală în Dacia au adus cunoștințe care au îmbogățit regiunea. Totuși, dacii au păstrat o cultură fundamental dacică, imitând doar selectiv elemente celtice.
Mituri în conștiința românească: De ce „nedoriți”?
În istoriografia română, celții sunt „nedoriți” deoarece perturbă mitul continuității daco-romane pure. Acest mit, promovat de Școala Ardeleană și amplificat în secolul al XIX-lea de latiniști precum August Treboniu Laurian, subliniază originea latină pentru integrarea europeană, minimizând influențe „barbare”. Lucian Boia, în „Istorie și mit în conștiința românească”, critică această ideologie: patru piloni – vechimea, continuitatea, independența și unitatea – ignoră diversitatea etnică, inclusiv celții, slavii sau otomanii.
În perioada comunistă, sub Ceaușescu, accentul pe „geto-daci” ca entitate unificată a exagerat rolul dacilor, inventând dinastii și state milenare pentru a susține puritatea etnică. Influențe precum cele celtice sunt menționate rar; de exemplu, I.C. Brătianu le-a invocat în 1857 pentru legături cu Franța, dar nu au fost integrate în narativă. „Dacopații”, un curent pseud Științific, exagerează vechimea dacilor, negând orice influență externă, inclusiv celtică, și promovând aberații precum inventarea limbii latine de către daci.
Aceste mituri servesc compensării deficiențelor prezente prin glorificarea trecutului, dar ignoră realitatea: formarea românilor implică sinteze multiple, nu doar daco-romană.
Adevăruri istorice: O moștenire mixtă
Adevărul este că originile românești sunt plurale. Dacia a fost un mozaic cultural: traci, scythi, greci, celți și apoi romani. Celții au contribuit la bogăția culturală, cu dovezi genetice moderne arătând amestecuri în populațiile balcanice, inclusiv românești. Influența lor nu diminuează identitatea românească, ci o îmbogățește, reflectând o Europă interconectată.
Arheologia modernă, precum expozițiile despre Dacia antică, subliniază meșteșugurile dacice influențate de celți încă din secolele V-IV î.Hr. Recunoașterea acestor adevăruri ajută la demontarea miturilor naționaliste, promovând o istorie obiectivă.
Concluzie
Celții nu sunt „strămoși nedoriți”, ci parte integrantă a moștenirii europene a românilor. Miturile care îi marginalizează servesc ideologiilor, dar adevărurile istorice – migrații, fuziuni culturale și dovezi arheologice – arată o istorie complexă. Într-o eră globală, acceptarea diversității etnice întărește, nu slăbește, identitatea națională. Este timpul ca istoria românească să îmbrățișeze toate influențele, inclusiv cea celtică, pentru o înțelegere mai nuanțată a trecutului. (Aproximativ 1200 de cuvinte)
