O legendă foarte veche despre întemeierea Daciei: 4 conducători de Uriaşi (Ceahlăul, Omul, Caraimanul și Vârful cu Dor) au fost creatorii teritoriului în care trăim

O legendă românească spune că într-o vreme demult, foarte demult, pe aceste locuri, unde trăim noi azi, românii, trăiau niște oameni mari, foarte mari și puternici, numiți Uriași. Acești uriași, ca și oamenii din zilele noastre, purtau războaie cu alți uriași din jurul țării sau moșiei lor. Uriașii însă nu purtau războaiele ca azi, cu arme de foc, tancuri și avioane, ci cu puterea brațelor lor. Se luptau între dânșii piept la piept, când erau apropiați, iar când erau depărtați se loveau cu bolovani mari de piatră, grei de sute și mii de kilograme, care îi azvârleau, cu putere și înverșunare.

Tot aceeaşi legendă ne spune că Ceahlăul, moșneagul și gârbovul, munte din ramura Carpaților, ce merge spre miazănoapte, precum și Omul, Caraimanul și Vârful cu Dor, din ramura ce merge spre apus, ar fi fost căpeteniile uriașilor, care se aflau pe aceste locuri și că ar fi fost prefăcuți în munți și pietrificați de Dumnezeu, pentru ca urmașii lor, oamenii de azi, să-și amintească și să-și facă o idee de mărimea și puterea lor.

Se mai povestește că o fiică a uriașului Ceahlău, scoborându-se odată din munte la câmpie, în drumul ei, ar fi întâlnit niște ființe arând pământul cu pluguri de lemn. Văzându-i, ea s-a mirat foarte mult de micimea lor, față de mărimea și puterea ei. Și ca să arate tatălui său micile ființe, ar fi luat în poala șorțului ei un plug cu boi, cu tot cu oameni, și i-ar fi dus la munte. Bătrânul Ceahlău văzându-i, după сă-și netezi barba albă și surâse fiicei sale, ar fi zis: „Știu, fiica mea. I-am văzut demult. Să nu le faci niciun rău. Dă-le drumul, să se ducă în treaba lor. Că aceștia ne vor moșteni. Aceștia vor fi urmașii noștri, fiindcă așa este voia Celui de Sus”. Și zicând așa, bătrânul uriaș arătă cu mâna-i puternică spre înălțimea nemărginită a Cerului. Dar, prevăzător și înțelept ca toți bătrânii, rezemându-se în toiagul său și punându-și mâna la frunte, privi în depărtare peste munți și dealuri, și cu glasu-i, ca de tunet clocotitor, strigă tare către vecinii săi uriași – Omul, Caraimanul și Vârful cu Dor – chemându-i să vină grabnic, pentru a se sfătui asupra viitorului.

Se zice că vecinii uriași, auzind chemarea bătrânului Ceahlău, au pornit la drum, pășind din munte în munte și cu câteva pășituri au ajuns în fața bătrânului Ceahlău.

– Ce-i bătrânule și înțeleptule Ceahlău? Ce zor mare te silește, să ceri sfatul și ajutorul nostru?

– Ce să fie, fraților. Cred că ați auzit și poate ați și văzut că pe moșiile noastre au răsărit, ca din pământ, niște ființe mici, cu înfățișare de oameni, care răscolesc pământul cu niște unelte numite pluguri semănând și secerând. Aceste ființe sunt multe ca frunza codrului și nisipul mării. Așa că noi, de ne vom împotrivi lor, n-am face bine, căci aceste ființe sunt blânde, muncitoare și nu ne fac niciun rău. Și fiindcă nu știm de unde au venit pe aceste locuri ale noastre și nici cum s-au înmulțit, eu socot că Dumnezeu însuși cu mâna Sa, a plămădit și a făcut aceste ființe din glia acestor locuri, fiindcă am auzit că se numesc daci, adică născuți „d-aci”, din acest pământ și sunt hărăziți de Dumnezeu, să ne înlocuiască pe noi și să trăiască pe aceste locuri în veci vecilor, când neamul nostru, al uriașilor, se va stinge de pe fața pământului. Iar moșia, țara noastră, în viitor se va numi Dacia, după numele ce le-a dat Dumnezeu acestor ființe. Și după cum vedeți, ei fiind urmașii noștri, plămădiți și făcuți de Dumnezeu din acest pământ, ca să ne înlocuiască și fiindcă sunt prea mici, noi trebuie, ca strămoși ai lor, să-i luăm sub ocrotirea și paza noastră, apărându-i în contra altor semeni de-ai lor, care întâmplător ar încerca, să năvălească asupra lor, ca să-i izgonească și să le ia aceste locuri atât de frumoase și mănoase.

– Și ce trebuie să facem bunule și înțeleptule bătrân? Sfatul și judecata ta sunt bune și drepte. Ei fiind hărăziți de Dumnezeu, să fie urmașii noștri, trebuie să-i ocrotim, să-i apărăm și să-i ajutăm după puterile noastre.

– Iată ce am socotit și ce m-am gândit eu în privința ajutorului ce trebuie să-l dăm urmașilor noștri. Să ne înconjurăm țara cu șanțuri adânci și puternice la răsărit și apus, căci la miazăzi avem ajutor de apărare, măreața Dunăre, iar mai în jos avem Balcanii și Marea cea mare, care ne vor apăra de orice năvălire din acea parte. Aceste șanțuri le vom umple cu apă, ce vom slobozi din mădularele pământului, iar ca să dăm rodire și mai mare pământului, vom dezlega zăgazurile Carpaților și vom face ca din sânul lor să izvorască pe toată întinderea țării ape, ce vor umezi pământul și care vor forma râuri și pâraie, ce vor curge în sânul Dunării, spre a-i da mai mare putere, de a se împotrivi hoardelor, ce poate vor năvăli din ținuturile de peste Balcani.