O mulţime de daci au ajuns în Britania în urmă cu 1.700 – 1.900 de ani. Ce făceau acolo?
Dacii au ajuns în Marea Britanie ca parte a armatei romane, mai ales după înființarea provinciei Dacia (106 e.n.). După încheierea războaielor dacice cu împăratul Traian, numeroși locuitori ai Daciei (inclusiv războinici târâgurași) au fost încorporați în auxilia armatei romane. Conform cercetărilor istorice, nu există indicii că dacii ar fi migrat masiv sau au colonizat Britania înainte de cucerirea romană; din contra, aceștia au fost recrutați de autoritățile romane, primind cetățenia romană după militărie, și trimiși departe de teritoriul natal pentru a asigura loialitatea lor. O dovadă concretă este o diplomă militară romană din 127 e.n. care menționează „Cohors I Aelia Dacorum” și arată că recruții acestei unități fuseseră înrolați cu aproximativ 25 de ani înainte (în jurul anului 102). Astfel, se poate concluziona că primul val de daci-soldați a fost format imediat după cucerirea Daciei, cel mai probabil de Traian sau de Hadrian, iar de timpuriu aceste trupe au fost mutate în provincia Britannia în conformitate cu politica imperială de a staționa forțe auxiliare departe de țările de origine.
Cohors I Aelia Dacorum – unitatea dacilor în Britannia
Cea mai cunoscută și singura unitate auxiliară dacică atestată în Britania romană este Cohors I Aelia Dacorum (în latină cohors I Aelia Dacorum, „prima cohortă a dacilor, din familia Aelia [Hadrian]”). Înființată probabil între 117–125 e.n. (în vremea împăratului Hadrian) din daci reșapați ca pedestrași, această cohoră a fost repartizată pe granița nordică a Britanniei. Cercetările arheologice și epigrafice au indicat că unitatea a fost staționată la fortul Birdoswald (nume roman Banna) de-a lungul zidului lui Hadrian. Deși inițial poate fi fi fost cantonată la fortul Bewcastle (în nord-estul Cumbrei moderne), până în jurul anului 200 e.n. cohorta s-a mutat câțiva kilometri spre sud, la Birdoswald. Acolo a rămas până în secolele al III-lea și al IV-lea – construind clădiri noi, ridicând monumente și dedicând altare, după cum reiese din inscripții și vestigii – și continuă să fie menționată inclusiv în Notitia Dignitatum (inventarul militar din jurul anului 400) sub numele de cohors I Aelia Dacorum.
După cum subliniază specialistul Tony Wilmott, cohors I Dacorum este „singura unitate cunoscută de daci în provincia Britannia” și „a fost cantonată la fortul Birdoswald de la sfârșitul secolului al II-lea până la sfârșitul secolului al IV-lea”. Studiile recente confirmă prezența continuă a acestei cohorte la Birdoswald pe mai bine de un secol. În consecință, majoritatea urmărilor materiale ale dacilor din Britania provin de la acest sit arheologic de pe vechiul limes roman. (Câteva alte cohortes cu nume de Dacorum există în sursele romane, dar în alte provincii; în Britannia ar mai fi putut ajunge izolat alți soldați de origine dacică, însă ei serveau ca persoane individuale, nu în propriile unități etnice.)
Dovezi arheologice ale prezenței dacilor
Prezența dacoilor ca soldați auxiliare în Britannia este atestată printr-o serie impresionantă de vestigii epigrafice și artefacte descoperite la Birdoswald și împrejurimi. Cel mai concludent este materialul epigrafic în latină: inscripții dedicate pe clădiri și altare, piatră funerare a militarilor, fragmente de monumente (utilizate uneori ca pietre de poartă ori ferestre) care poartă numele cohortei și ale comandanților săi. De exemplu, din cercetări se știe că la Birdoswald au fost recuperate două inscripții complete de construcție datând din anii 205–208 e.n., precum și o serie de altare dedicate lui Iupiter Optimus Maximus (marele zeu suprem al romanilor) ridicate de cohors Dacorum. Alte inscripții de la Birdoswald menționează indivizi cu nume dublu (creștin „roman” + „dac”), precum Decius Saxa, reflectând identitatea mixtă a soldaților cohortei. Mai mult, două inscripții monumentale sapate în calcar – una amplasată deasupra magaziei sudice de grâne a fortului și cealaltă deasupra porții de intrare de est – proclamau originile dacice ale unității (fiind inscripționate cu numele comandanților și al cohortelor), fiecare însoțită de simbolul caracteristic falx al dacilor.
Pe lângă inscripții, s-au găsit și obiecte votive și cultice care arată modul în care dăcii din Cohors I aveau ritualuri mixte. La Birdoswald au fost descoperite altare dedicate zeilor romani tradiționali – Jupiter și Vulcan (reprezentați în relief), Silvanus (pe un altar al unor forțe auxiliare numite Venatores Bannienses), precum și zeități locale celte. Un exemplu notabil este dedicarea către zeița britanică Cocidius (un zeu războinic echivalat cu Marte), găsită atât la Birdoswald, cât și la Bewcastle – fapt care sugerează că cohorta de daci i se adresa acestui zeu al războiului pe pământ britanic. De asemenea, a fost găsit un altar închinat zeiței locale Dea Latis. Aceste descoperiri atestă că, deși erau soldați străini pe graniță, dacii din cohortă au îmbrățișat atât panteonul roman (închinându-se lui Iupiter sau Silvanus), cât și divinități locale venerate de britoni.
În plus, pe lângă obiectele religioase, au fost descoperite inscripții funerare și portretele unor copii care poartă nume de tradiție dacică. De exemplu, un fragment de piatră funerară din cimitirul civil al Birdoswald conține numele a doi copii: unul numit Blaesus (un nume considerat specific dac), iar celălalt Decabalus, după regele dac Decebal pe care Traian îl înfrânguse cu circa un secol înainte. Aceste dovezi indică faptul că cel puțin pentru câteva generații familia veteranilor dacici păstra memoria originii lor, chiar și în avanpostul britanic. În ansamblu, evidențele arheologice – epigrafice și material-culturale – confirmă clar că o cohortă de daci a fost cantonată la Birdoswald și că aceștia își duceau viața într-un mod tipic roman (ca soldați și coloniști militari), fără a exista dovezi că ar fi ridicat orașe proprii sau ar fi influențat major cultura locală.
Activități și atribuții militare
Dacii din cohorte auxiliare aveau, ca toți auxiliaii romani, îndatoriri precise în serviciul frontierei. În cazul cohortei I Dacorum de la Birdoswald, activitățile principale erau pază și patrulare a frontierei şi îndeosebi protejarea zidului lui Hadrian şi a teritoriului romanizat de nord de incursiuni inamice. Conform relatării English Heritage, „daci, deși odinioară dușmani, au devenit protectori loiali ai imperiului” și „au fost însărcinați cu patrularea și apărarea graniței de raidurile barbarilor”. În practică, cohorte auxiliare precum cea dacică locuiau în forturi de frontieră şi făceau misiuni de recunoaștere și luptă împotriva triburilor caledoniene sau bretone răzvrătite. Din altare dedicate zeului Cocidius (paradis al războiului) se poate deduce că soldații considerau luptele și apărarea graniței ca pe o chestiune religioasă și de onoare.
În plus, daci-soldați la Birdoswald contribuiau la construcții și întreținerea infrastructurii militare. În epoca lor de glorie (secolele III-IV e.n.), cohorte auxiliare de obicei reamenajau forturile, clădeau depozite de provizii și alte clădiri de necesitate. Și cohortei I Dacorum i se atribuie efectuarea unor reparații și adaptări importante la fortul Birdoswald. Conform surselor, imediat după sosire bărbătenii dacici au „reparat apărările, au modificat cazărmi, au instalat atelieruri și au construit două granare imense pentru a menține proviziile”. După cum notează de asemenea un studiu recent, „cohortei I Dacorum i se atribuie inscripții epigrafice deasupra magazinului de grâne și a porții estice, întălnite să confirme originea dacică a unității”. Prin urmare, soldații dacici au efectuat lucrări standard de fortificații și logistică militară, la fel ca ceilalți auxilia de pe zid.
Putem rezuma principalele lor responsabilități astfel:
- Pază și patrulare a frontierei de nord, inclusiv participarea la expediții punitive împotriva triburilor scoto-britanice ce atacau dincolo de zid. O donație către zeul Cocidius sugerează chiar că activitatea militară și luptele erau parte din viața cohortei.
- Mentenanță și construcții: soldații reparau și întăreau forturile, construiau și extindeau magaziile de cereale, cazărmi și alte clădiri necesare garnizoanei.
- Ceremonii religioase și sociale: anual cohorta celebra ritualuri romane (cultul lui Iupiter, de exemplu, e atestat pe un altar de la Birdoswald), dar participau și la ritualuri locale (ca cei dezvăluiți prin altarele lui Cocidius sau Dea Latis). În plus, s-a format o comunitate mixtă (soldați în serviciu, veterani în retragere şi familiile lor), care a populat vicus-ul (așezarea civilă) din jurul fortului.
După retragerea armatei romane din Britania (circa 410 e.n.), urmele potențial ale rămășițelor acestor trupe pe teren rămân în mare parte necunoscute. Unele surse engleze consemnează că „există dovezi în Birdoswald că o parte a comunității a rămas și după 410” și că „este tentant să credem că, la 300 de ani după venirea lor, descendenții dacilor au considerat Birdoswald ca o casă permanentă”. Așadar, este posibil ca o mică parte a familiilor de veterani să fi rămas în zonă, integrându-se în rândul populației locale. Însă nu avem dovezi concrete că ar fi format o populație autohtonă masivă sau că ar fi influențat fundamental limba ori cultura britanică post-romană.
Identitate și influenţă culturală
Cât despre identitatea culturală și schimbul de influențe, dovezile sugerează un proces de romanizare accelerată combinată cu păstrarea unor elemente proprii. Inițial, soldații dacici erau „războinici mândri, cu sabia falx” (falcile de pe Columna lui Traian confirmând această armament), dar odată înarmați și înrolați, s-au integrat în obiceiurile romane. Așa cum observă English Heritage, dacii de la Birdoswald erau „loiali instituțiilor imperiului” și „au adoptat ritualuri și zeități locale, păstrând în același timp legătura cu părțile îndepărtate ale Imperiului”. În inscripțiile lor de pe zid, acesta comunitate și-a afișat deschis originea (prin nume și simbolul falx), dar si-a manifestat „conformitatea cu tradițiile imperiului” (participând la sacrificii și ceremonii jupiteriene).
În practică, totuși, influența culturii dacice asupra provinciei Britania a rămas limitată. Principalele contribuții culturale direct recunoscute au fost (1) numele unor indivizi din garnizoană (de exemplu numele de războinic Dac Decabalus, după Decebal, sau alte nume locale), (2) simbolistica militară a unității (simbolul falx folosit în inscripții) și (3) eventuale tradiții de clan păstrate peste generații în rândul familiei veteranilor (cum sugerează alegerea de nume tradiționale). În rest, viața socială și cultică era similară cu a altor regiuni romane, cu zeii romani predominanți şi cu familii mixte romano-britanice. După cum remarcă experții, dacii de la Birdoswald au fost „în proporție covârșitoare” asimilați romanilor, cu „identități complexe și mereu în schimbare”. Lipsesc orice dovezi de case cu arhitectură distinctă dacică, de texte literare sau tablouri care i-ar lega de Dumfries sau Anglia în epoca romană.
Teorii susținute și ipoteze controversate
În literatura de specialitate, teoria centrală este că dacii serviţi în armata romană în calitate de auxilia şi staţionaţi în Britania după 100–200 e.n. este o explicație bine fundamentată de surse epigrafice și arheologice. Prin urmare, trebuie reţinut că prezența dacilor în Britania s-a făcut sub forma unui corp de soldați romani auxiliare, situație susținută de toate dovezile credibile. Pe de altă parte, s-au vehiculat în spațiul public și teorii neconvenționale, sensationaliste, sau pseudohistoriografice, care nu au suport academic. Un exemplu notoriu este ideea că „dacii ar fi fost primii colonizatori ai Angliei” cu secole înainte de romani (promovată recent în mass-media tabloide), care nu are niciun fundament arheologic; toate descoperirile serioase menționează daci doar în context militar roman. Această teorie extinsă este considerată contrafactuală de istorici.
În schimb, anumite explicații parțial acceptate de specialiști privind recrutarea dacilor sunt de natură ipotetică. Unii savanți sugerează că Traian (ori Hadrian) s-a arătat impresionat de vitejia dacilor din vremea războaielor și de aici i-ar fi recrutat în număr mare drept auxiliare. Aceasta rămâne o posibilă motivație, însă ea se bazează mai mult pe interpretări decât pe mărturii directe, și aparține tipului de ipoteză complementară. Nici aceasta nu are sens să fie dusă prea departe: din surse știm doar că, în practică, romanii și-au mobilizat cetățenii proaspăt cuceriți pentru a-și întări armata, nu că ar fi existat o tradiție supranaturală în sensul admirației.
Pe scurt, concluziile istorice acceptate sunt următoarele: dacii au fost prezenți în Britannia ca soldați auxiliare formați de romanizare după anul 106 e.n., ei au locuit în cetățile militare romane și au executat roluri militare comune (pază de frontieră, construcții, patrule). Orice altă teorie (colonizări civile, orașe dacice, influențe lingvistice de durată) nu este susținută de descoperiri arheologice și este considerată speculativă. Datele epigrafice și arheologice arată în mod clar că influența culturală a acestor daci în zonă a fost aceeași cu a oricărui alt corp auxiliar: militară și temporară, nu un proces de patrundere demografică adâncă. În absența unor elemente noi de dovadă, școala istorică consideră că prezența dacilor în Britania a fost cu adevărat auxiliară, iar orice alte presupuneri trebuie privite cu scepticism.
Surse principale: studii și cataloage epigrafice moderne (ex. Paul A. Holder, Tony Wilmott) asupra auxiliarei din Britania, precum şi rapoarte arheologice britanice. Informații suplimentare se regăsesc în literatura istorică recentă, inclusiv lucrări academice despre armata romană și siturile Hadrian’s Wall (de pildă, Wilmott 2001; Holder 1998; și surse de popularizare serioasă ca publicațiile English Heritage). Acestea confirmă că dacoții din Britania erau soldați romani auxiliare, staționați pe frontiera de nord și nu întemeietori de comunități civilo-lingvistice dacice proprii.
