La capătul văii râului Timoc, pe hotarul dintre Serbia și Bulgaria, se ascunde o arie geografică liniștită, plină de dealuri și lacuri, unde încă răsună limba română. Aici, românii timoceni își au rădăcinile încă din antichitate. În mileniul I î.Hr., în Câmpia Morava-Timoc trăiau triburi trace, între care și tribalii – o ramură geto-dacă (și ei înaintași ai românilor). În 29 î.Hr. zona a fost cucerită de romani şi organizată ca parte a provinciei Moesia, apoi, după retragerea armatei romane (271), cea mai mare parte a teritoriului a intrat în noile provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Sub stăpânire romană, populația locală s-a romanizat rapid: drumurile romane descoperite și inscripţiile latine atestă prezența elitei și a colonilor romani în valea Timocului. Împăratul Galerius însuși se născuse în apropiere (la Gamzigrad), iar urmele romanității au rămas vii multă vreme în zonă.
În Evul Mediu timpuriu, intrarea slavilor în Balcani şi destrămarea imperiului Roman de Răsărit au dat regiunii un alt stăpân important: Prima și apoi a Doua Împărăție Bulgară. Chiar și sub administrație bizantină sau bulgară, românii autohoni – numiți generic vlahi de vecinii slavici – și-au păstrat limba și obiceiurile. Populația romanizată s-a refugiat în continuare în colinele şi munții Timocului, unde s-a slavizat doar parțial, iar până în zilele noastre acolo se vorbește limba română. Tradiția consemnează chiar că Țaratul Vlaho-Bulgar, creat în secolul al XIII-lea, era dominat în mare măsură de români din sudul Dunării, până ce năvălirea otomană a întrerupt acest echilibru. Pe măsură ce satele valahilor se legau între ele prin biserici și colinde, stăpânii bulgari și bizantini îi tolerau credința ortodoxă, însă slujbele erau (de regulă) în slavonă.
În secolul al XIV-lea, Valea Timocului se găsea sub suzeranitate comună valaho-bulgară. Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești, și țarul bulgar Ivan Șișman își întindeau autoritatea asupra locurilor timocene. Mircea însuși a dăruit un semn de recunoaștere românească acestei regiuni: după bătălia de la Rovine (1395), el a construit mănăstirea Coroglași, lângă Negotin, “pentru a cinsti creștinii uciși din ambele tabere”. Această biserică de piatră, cu arhitectură în stilul secolului al XV-lea, există și azi, amintind că românii timoceni – ca și cei din sudul Dunării – se numeau dintotdeauna „români” între ei, chiar dacă alții îi numeau vlahi. De altfel, documentele vremii consemnează că Mircea își asuma titlul de „domn pe amândouă părțile Dunării” (Podunavia), semn că în veacul al XV-lea malurile Timocului erau ancora României medievale.
În secolul al XV-lea, o nouă stăpânire înlocuiește cea bulgară: în 1396 nordul Bulgariei (inclusiv ținutul Vidin din care făcea parte Timocul) intră sub puterea Imperiului Otoman. De aici şi până în secolul al XIX-lea viața timocenilor se desfășoară în cadrul vilaietului Rumelia, cu scurte pauze de ocupație habsburgică (1718–1739). Sub turci, românii timoceni și-au păstrat religia și graiul, dar nu și școlile: exista doar biserica, cu slujbe în slavonă. Păstrându-și tradițiile pastorale, ei au rămas concentrați în „Țara Românească de la nordul Dunării”, cum numeau unii cronicarii spaţiul lor, chiar dacă de acum nu mai aveau stat propriu. În ajunul secolului al XIX-lea, revoltele antiotomane din Serbia au început să-i cuprindă și pe românii din Timoc: în 1876, la declanșarea războiului Serbiei cu turcii, satele vlahe timocene s-au răsculat în număr de sute împreună cu sârbi, dar încercarea a fost înăbușită cu cruzime de trupele otomane.
Teorii controversate privind originile
De-a lungul veacurilor, istoricii și ideologii au căutat să explice cum s-au format aceste comunități românești la sud de Dunăre. Opiniile sunt diverse și adesea contradictorii.
- Continuitatea daco-romană (autochtonismul sud-dunărean). Unii istorici români susțin că românii timoceni sunt pur și simplu urmașii direcți ai dacilor romanizați care au locuit neîntrerupt pe aceste meleaguri după retragerea administrației romane. Potrivit acestei viziuni, populația moștenitoare a rămas „în zonele muntoase” și a fost numită de slavi vlahi, așa cum arată izvoarele medievale. În sensul acesta, o lucrare veche consemnează că, după cucerirea Daciei de către barbari, „masa Dacilor romanici […] s-a refugiat în Carpați” și apoi „a colonizat” Țara Românească și Moldova, iar pe unii i-ar fi condus neamurile lui Dragoș și Bogdan. Astfel, românii timoceni ar fi frânturi ale acelorași valahi sud-dunăreni despre care se vorbește în cronicile din Evul Mediu.
- Migrațiile medievale din sud spre nord. Alți istorici contestă continuitatea și afirmă că românii au venit în aceste locuri în Evul Mediu. Ideea a apărut încă în secolul al XVI-lea (cancellerul maghiar Farkas Kovacsocsy) și a fost reluată în secolele următoare de cercetători ca Ioan Lucius sau Franz Josef Sulzer. Sulzer, în 1782, susținea că „românii s-au format în sudul Dunării, de unde s-au îndreptat spre nord în două etape: la începutul secolului al XII-lea și după 1241”. Această teorie a fost dezvoltată apoi de istorici austro-ungari ca Eduard Rösler, care, în lucrarea sa din 1871, a devenit cunoscută ca teoria lui Rösler. Conform acestei teorii, Dacia romană ar fi fost complet părăsită de coloniști după retragerea lui Aurelian, iar graiul român s-ar fi format prin imigrări venite din sudul Dunării în Evul Mediu. Influențe din limba bulgară și influențe slave din graiul românesc din România ar fi fost acumulate acolo unde românii au stat mult timp sub domnia Balcanilor, susțineau acești istorici.
- Supraviețuirea dacilor liberi. În paralel, există și ipoteza supraviețuirii unor dacilor liberi (neîmblânziţi de stăpânirea romană) care ar fi legat, într-un fel sau altul, cele două maluri ale Dunării. Conform acestei idei, triburi dacice neocupate, alături de romani veniți mai târziu, ar fi păstrat elemente străvechi pe versanții Balcanilor. De pildă, un scriitor român din 1943 insistează că masa daco-romană fugită în munţi s-a „întărit” acolo şi că „amestecul dacilor, romanilor și migratorilor” s-ar fi petrecut deopotrivă pe ambele maluri ale Dunării. Aceste teorii stau sub semnul speculației (lipsește adesea sprijin arheologic clar) și au fost criticate ca ipoteze tardive. Cu toate acestea, ele au fost vehiculate de-a lungul istoriei, mai ales de autori care căutau să accentueze o legătură ancestrală între românii de peste și românii din Regat.
Aceste perspective necontrazise diferă însă de consensul istoric actual, care vorbește despre populații amestecate și migrații complexe. Ce este cert: românii timoceni au fost întotdeauna legați, prin limbă și tradiții, de restul neamului românesc, chiar dacă originea exactă a migrațiilor lor rămâne disputată.
Sub semnul imperiilor și al națiunilor
De-a lungul vremii, românii timoceni şi-au dobândit identitatea prin contrast cu stăpânirile străine. Sub Imperiul Otoman (sec. XIV–XIX), ei au fost considerați majoritar rumuni (vlahi) de către administrație; unele documente otomane îi numesc „rumun”, adică român. Dar statutul lor a rămas vag: nu aveau școli proprii, iar bisericile lor ortodoxe slujeau în slavonă (autoritățile imperiale recunoscând doar limbile maghiare, sârbești și grecești oficial). Când statul sârb modern s-a constituit după 1817 și s-a extins în Balcani, Valea Timocului a intrat (treptat) în granițele Serbiei. La 1833, oblastul Timoc a fost anexat Serbiei autonome, iar românii timoceni deveneau cetățeni sârbi (căreia îi dădeau numele de Crâina Timocului). În Regatul Sârbesc și mai târziu în Iugoslavia, românii timoceni nu au avut drepturi politice depline. Ei au rămas cunoscuți (chiar și oficial) sub etnonime generice precum vlahi sau rumuni, fără recunoaștere de limbă și școală proprie.
În România, Țara Mamă a uitat multă vreme de frații din Timoc, considerându-i un teritoriu necunoscut, ca o insulă românească în afara granițelor. Abia în prima jumătate a secolului XX, cercetători și patrioți români au adus în lumină existența lor. Istoricul Emil D. Bucuța a publicat din 1923 culegeri de documente și folclor intitulate Românii dintre Vidin și Timok, iar la sfârșitul secolului trecut arhitectul Monica Budiș a investigat îndelung “Comunitatea românească de pe Valea Timocului bulgăresc”. Aceste studii au adăugat probe lingvistice și etnografice ce evidențiază continuitatea și caracterul românesc al acestor locuri.
Astăzi, puțini mai știu de jertfa timocenilor — dar rădăcinile lor sunt adânci în istoria neamului. Chiar și în prezent, în satele liniștite de sub munți răsună colinde și doine românești, precum ecouri ale trecutului. †
Surse: Relatări istorice și analize moderne arată prezența continuă a românilor în Valea Timocului. Controversele istorice privind originea lor sunt detaliate în lucrări de specialitate, iar documente și folclor culese de cercetători români și bulgari (cum ar fi E. D. Bucuța și M. Budiș) atestă identitatea românească a comunității.
