Destinul dramatic al Domniţei Bălaşa, fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu: a asistat la moartea familiei sale, apoi a fost cadână şi roabă
Domnița Bălașa, a șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu, este o figură emblematică a istoriei românești, a cărei viață a fost marcată de privilegii, dar și de suferințe profunde. Născută în 1693, ea a trăit într-o perioadă de glorie culturală și spirituală a Țării Românești, dar și într-un moment de criză dramatică pentru familia sa. Povestea sa, împletită cu legenda unui blestem care ar fi afectat chiar și pe liderul comunist Nicolae Ceaușescu, reflectă atât destinul tragic al Brâncovenilor, cât și moștenirea lor durabilă.
Contextul istoric și familia Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu (1654-1714) a fost unul dintre cei mai importanți domnitori ai Țării Românești, cunoscut pentru domnia sa lungă (1688-1714), prosperitatea culturală și ctitoriile religioase care au dat naștere stilului arhitectural brâncovenesc (Constantin Brâncoveanu – Wikipedia). Familia sa, bogată și influentă, a fost însă ținta suspiciunilor otomane. În 1714, acuzat de trădare, Brâncoveanu a fost arestat împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și sfetnicul Ianache Văcărescu. Pe 15 august 1714, toți au fost executați la Constantinopol, un eveniment care a marcat profund istoria românească și a dus la canonizarea lor ca Sfinții Mucenici Brâncoveni în 1992.
Domnița Bălașa, născută în 1693, a crescut în opulența curții domnești, alături de cele șase surori și patru frați. La doar 15 ani, în 1708, s-a căsătorit cu Manolachis Rangabe, cunoscut și ca Manolache Lambrino, un grec bogat din cartierul Fener al Constantinopolului (Domnița Bălașa, prințesă și ctitor – Evenimentul Zilei). Această căsătorie a plasat-o în centrul evenimentelor tragice din 1714.
Tragedia din 1714
În primăvara anului 1714, Bălașa se afla la Constantinopol pentru a aranja căsătoria fratelui său mai mic, Radu, cu o fiică a familiei Cantemir. În acest timp, otomanii au arestat familia Brâncoveanu, acuzându-l pe domnitor de trădare și de ascunderea averii. Bălașa, împreună cu mama și cumnata sa, a fost închisă în temnița pentru femei Ceauş Emini, unde a fost torturată pentru a dezvălui locația averilor ascunse ale tatălui său (Prințesa din România torturată de turci – Click.ro). Suferințele îndurate, combinate cu vestea execuției tatălui și fraților săi, au marcat-o profund.
După aceste evenimente, Bălașa a fost eliberată contra răscumpărare și exilată în Kutias, în Caucaz. Abia în noiembrie 1716 s-a întors în Țara Românească, purtând povara pierderilor suferite (Domnița Bălașa, prințesă și ctitor – Evenimentul Zilei).
Contribuțiile filantropice ale Domniței Bălașa
Întoarsă în Țara Românească, Bălașa și-a canalizat durerea în acte de caritate și ctitoriri religioase, continuând tradiția familiei sale. Împreună cu soțul ei, Manolache Lambrino, a construit prima biserică Domnița Bălașa între 1743 și 1744, pe terenurile primite ca zestre de la tatăl său, în zona Mahalalei Prundului, pe malul Dâmboviței (Biserica Domnița Bălașa – Wikipedia). Această biserică, situată la aproximativ 30 de metri nord-est de locația actuală, a fost un simbol al devotamentului său.
După moartea soțului său, Bălașa a continuat să ctitorească. În 1750-1751, a ridicat o a doua biserică, cu hramul „Înălțarea Domnului”, împreună cu o școală și un azil pentru bătrâni. Aceste instituții au funcționat până în secolul al XX-lea, consolidând moștenirea filantropică a familiei Brâncoveanu (Biserica Domnița Bălașa – crestinortodox.ro). Biserica a fost reconstruită de mai multe ori, actualul edificiu datând din 1881-1885, construit în stil neoromânesc și neobizantin sub domnia regelui Carol I.
| Ctitorie | Perioada | Detalii |
|---|---|---|
| Prima biserică Domnița Bălașa | 1743-1744 | Construită cu Manolache Lambrino, demolată în 1871 |
| A doua biserică și așezăminte | 1750-1751 | Include școală și azil, afectată de cutremurul din 1838 |
| A treia biserică | 1838-1842 | Ctitorită de Safta Brâncoveanu, demolată în 1881 din cauza inundațiilor |
| Biserica actuală | 1881-1885 | Stil neoromânesc, proiectată de Carol Benesch și Alexandru Orăscu |
Legenda blestemului Brâncovenilor
O poveste fascinantă și controversată înconjoară moștenirea Domniței Bălașa: legenda unui blestem. Conform folclorului, atunci când Bălașa a construit biserica și statuia din curtea acesteia (realizată în 1881 de Karl Storck), s-ar fi rostit un blestem asupra celor care ar încerca să mute sau să distrugă aceste construcții. Legenda sugerează că cei care ar încălca această interdicție ar avea un sfârșit tragic, împreună cu familiile lor (Blestemul – Jurnalul).
O altă versiune a legendei implică Spitalul Brâncovenesc, fondat de Safta Brâncoveanu, văduva lui Grigore Brâncoveanu, în 1838. Se spune că Safta ar fi inclus în testamentul său o clauză care blestema pe oricine ar distruge patrimoniul așezămintelor: „…să fie lepădat de la fața lui Hristos și socotit în veci hrăpitor de cele sfinte” (Filantropia are un nume – Matricea).
Această legendă a căpătat amploare în secolul al XX-lea, când Nicolae Ceaușescu a ordonat demolarea Spitalului Brâncovenesc în 1984, ca parte a planului său de reamenajare urbană a Bucureștiului. Biserica Domnița Bălașa a fost cruțată, dar înconjurată de blocuri moderne. În 1989, Ceaușescu și soția sa, Elena, au fost executați la Târgoviște, pe 25 decembrie. Mulți au interpretat acest eveniment ca o împlinire a blestemului, deși această conexiune rămâne speculativă și lipsită de dovezi istorice (Domnița Bălașa, prințesă și ctitor – Evenimentul Zilei).
Controverse și interpretări
Legenda blestemului este o poveste populară care adaugă un strat de mister moștenirii Brâncovenilor. Cu toate acestea, istoricii consideră că astfel de legende sunt mai degrabă expresii ale memoriei colective decât fapte verificabile. Demolarea Spitalului Brâncovenesc a fost un act controversat, care a stârnit indignare în rândul bucureștenilor, iar asocierea cu execuția lui Ceaușescu poate fi văzută ca o încercare de a atribui un sens simbolic evenimentelor tragice din 1989.
Sursele academice, precum monografia lui Damian Anfile, Istoria Așezămintelor Brâncovenești în imagini și cuvinte (Editura Basilica, 2014), oferă o perspectivă detaliată asupra contribuțiilor familiei Brâncoveanu, dar nu confirmă existența unui blestem documentat. În schimb, ele subliniază importanța culturală și filantropică a așezămintelor, care au inclus școli, azile și spitale (Bibliografie – Damian Anfile).
Moștenirea Domniței Bălașa
Biserica Domnița Bălașa, situată astăzi pe malul Dâmboviței, rămâne un simbol al rezilienței și credinței. Construită în 1881-1885, în stil neoromânesc, biserica găzduiește mormântul Bălașei, marcat de sculptura „Întristarea” a lui Ion Georgescu. Statuia din curte, realizată de Karl Storck, o înfățișează pe Bălașa ținând hrisovul de danie, simbol al generozității sale (Monumentul Domniței Bălașa – Wikipedia).
Biserica a fost renovată între 2018 și 2022 cu fonduri europene, păstrându-și frumusețea și importanța culturală. În 2000, fostul rege Mihai al României și soția sa, Ana de Burbon Parma, au participat la slujba de Paște, alături de alte personalități, subliniind relevanța continuă a acestui loc (Biserica Domnița Bălașa – Wikipedia).
Concluzie
Viața Domniței Bălașa este o poveste de supraviețuire și devotament, marcată de pierderi personale și realizări remarcabile. De la trauma torturii și exilului la ctitoriile care au dăinuit secole, Bălașa a lăsat o amprentă profundă asupra istoriei românești. Legenda blestemului, fie că este adevărată sau nu, adaugă o dimensiune mistică moștenirii sale, reflectând fascinația poporului român pentru istoria sa complexă. Biserica Domnița Bălașa, ascunsă între blocurile Bucureștiului, continuă să fie o mărturie a credinței și generozității unei prințese care a transformat durerea în speranță.
