Momârlanii reprezintă una dintre cele mai vechi și mai enigmatice comunități din România, localizați în principal în Valea Jiului, județul Hunedoara. Adesea descriși ca fiind „urmași direcți ai dacilor”, ei evocă o legătură profundă cu rădăcinile antice ale poporului român. Această etichetă nu este doar o metaforă romantică, ci se bazează pe tradiții, obiceiuri și un mod de viață care par să păstreze elemente din epoca dacică. Cu toate acestea, originea lor este subiect de dezbateri printre istorici, unii susținând o continuitate directă, în timp ce alții văd în ei refugiați medievali adaptați la viața montană. În acest articol, vom explora cine sunt momârlanii, istoria lor, tradițiile și locul lor în societatea contemporană.
Origini și istorie: De la daci la păstori medievali
Momârlanii sunt considerați cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului, o regiune muntoasă bogată în resurse naturale, dar marcată de o istorie tumultoasă. Numele lor, „momârlani”, provine din perioada austro-ungară, când noii veniți îi numeau astfel, însemnând aproximativ „rămășițe” sau „urmași”, în contrast cu „barabele” – termen derogatoriu pentru imigranții mineri. Potrivit unor surse, ei s-au așezat în zonă începând din secolul al XV-lea, venind din Țara Românească pentru a scăpa de invaziile otomane. Inițial, viața lor se baza pe păstorit și exploatarea resurselor forestiere, ignorând zăcămintele de cărbune care aveau să transforme regiunea în secolul al XIX-lea.
Legătura cu dacii este cea mai fascinantă parte a narațiunii lor. Mulți istorici și etnologi, precum Nicolae Densușianu în lucrarea sa „Dacia Preistorică” (1913), îi asociază cu daco-geții, invocând asemănări în portul tradițional – similar cu cel reprezentat pe Columna lui Traian – și în obiceiuri precum transhumanța. Geologul englez David Ansted, vizitând zona în 1862, îi descria ca pe niște oameni pitorești, cu un aspect arhaic ce amintea de populațiile de acum 2.000 de ani. Chiar și Nicolae Iorga, la începutul secolului XX, nota seninătatea lor pastorală, contrastând cu agitația minieră.
Cu toate acestea, originea este controversată. Valea Jiului nu abundă în vestigii dacice semnificative, ceea ce sugerează că legătura ar putea fi mai mult mitică decât arheologică. Unii cercetători susțin că momârlanii sunt urmași ai dacilor liberi, cei care au rezistat romanizării, păstrând un stil de viață semi-nomad. Alții văd în ei o comunitate formată din refugiați medievali, influențați de migrațiile slave și otomane. Indiferent de dezbateri, ei reprezintă o continuitate culturală românească în Carpați, cu sate precum Câmpu lui Neag, Uricani sau Jieț datând din perioada medievală.
Odată cu descoperirea cărbunelui în 1845, Valea Jiului s-a industrializat rapid, marginalizând momârlanii. Mulți s-au adaptat ca mineri, dar tradițiile lor au suferit. După 1990, închiderea minelor a dus la o criză economică, iar acum regiunea se orientează spre turism, promovând „Ținutul Momârlanilor” ca rută culturală.
Tradiții și cultură: Un moștenire vie
Cultura momârlanilor este marcată de un profund respect pentru natură și strămoși, cu elemente ce par să provină din perioada precreștină. Portul tradițional include cioareci albi, cămăși brodate, brâie late din piele și opinci, asemănătoare cu cele dacice. Bărbații erau descriși în secolul al XIX-lea ca atleți înalți, cu trăsături marcante, purtând cuțite la brâu pentru activități zilnice.
Un obicei unic este îngroparea morților în grădinile caselor, pentru a asigura liniștea sufletelor, o practică păgână care amintește de cultul strămoșilor daci. Superstițiile sunt abundente: gravidele evită să dea jar din casă sau să privească persoane cu handicap, de teamă să nu afecteze copilul; visele cu gropi sau cântecul cucuvelei prevestesc moartea. Sinucigașii sunt înmormântați fără ritual religios, sub pomul unde s-au spânzurat.
Obiceiuri colective includ nedeile – sărbători pastorale cu dansuri și mese comune – și colindul Pițărăilor în Ajunul Crăciunului, cu rădăcini dacice. Ei practică „spovedirea la brad”, închinându-se înainte de a tăia un copac, reflectând o legătură animistă cu natura. Casele lor, cu fundație de piatră și pereți din bârne, seamănă cu cele dacice, iar muzee precum cel din Petroșani păstrează unelte vechi de peste 200 de ani.
Literatura a imortalizat momârlanii: Jules Verne, în „Castelul din Carpați”, creează personajul Frik, un cioban vrăjitor inspirat probabil de ei. Aceste tradiții îi fac să pară ca niște gardieni ai trecutului, rezistând modernizării.
Viața contemporană: Provocări și conservare
Astăzi, comunitatea momârlanilor numără aproximativ 10.000 de persoane, concentrată în sate precum Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviș, Jieț sau Lunca. Industrializarea și urbanizarea au dus la o scădere a populației tradiționale, mulți mutându-se în dealuri sau adaptându-se la viața urbană. Relațiile comunitare s-au deteriorat, iar tinerii păstrează tot mai puțin din obiceiuri, riscând dispariția identității lor.
Totuși, eforturile de conservare cresc. Ruta turistică „Ținutul Momârlanilor” promovează satele, muzeele și peisajele, permițând turiștilor să interacționeze cu descendenții. Fostele zone miniere se transformă în atracții culturale, iar festivaluri precum nedeile atrag vizitatori. Momârlanii rămân apropiați de biserică, frecventând locurile sfinte, îmbinând creștinismul cu elemente păgâne.
Concluzie: Un simbol al rezistenței culturale
Momârlanii nu sunt doar o comunitate etnică, ci un simbol al continuității românești în fața schimbărilor istorice. Chiar dacă legătura directă cu dacii este controversată, tradițiile lor – de la port și obiceiuri funerare la respectul pentru natură – evocă un trecut străvechi. Într-o lume modernă, ei ne amintesc de rădăcinile noastre, iar eforturile de turism cultural oferă speranța că moștenirea lor va dăinui. Vizitând Valea Jiului, oricine poate descoperi farmecul acestor „urmași ai dacilor”, o punte vie între antichitate și prezent.
