Ștefan cel Mare (1433-1504), domnitorul Moldovei timp de 47 de ani (1457-1504), este una dintre cele mai venerate figuri din istoria românească, supranumit „Atletul lui Hristos“ pentru apărarea creștinătății. Domnia sa a fost marcată de un număr impresionant de războaie – peste 40 de campanii militare, dintre care a câștigat majoritatea. Dar de ce a purtat Ștefan atâtea conflicte? Răspunsul stă într-o combinație de factori geopolitici, ambiții personale și nevoia de a proteja Moldova într-o epocă de instabilitate și amenințări constante.
Contextul geopolitic: Moldova, o fortăreață sub asediu
Ștefan a preluat tronul Moldovei într-un moment critic. Situată la intersecția intereselor marilor puteri ale vremii – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei, Regatul Ungariei și, mai târziu, Hoarda de Aur și Moscova –, Moldova era un teritoriu vulnerabil. Domnitorii săi trebuiau să navigheze între supunere și rezistență, iar Ștefan a ales deseori lupta pentru a-și apăra independența.
– Amenințarea otomană: Imperiul Otoman, sub sultani precum Mehmed al II-lea și Baiazid al II-lea, era în plină expansiune. După căderea Constantinopolului (1453), otomanii au vizat controlul asupra Mării Negre și al statelor vasale din nord. Ștefan a refuzat să accepte o supunere totală, plătind tribut doar temporar și luptând pentru a păstra autonomia Moldovei.
– Rivalitatea cu vecinii creștini: Polonia și Ungaria, deși aliate creștine, aveau propriile ambiții teritoriale. Polonia dorea suzeranitatea asupra Moldovei, iar Ungaria, sub Matia Corvin, a încercat să impună controlul asupra cetăților moldovenești.
– Tătarii: Hanatul Crimeii, succesor al Hoardei de Aur, era o amenințare constantă, lansând raiduri devastatoare în Moldova pentru pradă și sclavi.
În acest peisaj, Ștefan nu a avut luxul păcii – războiul era o necesitate pentru supraviețuire.
Apărarea independenței: Un domnitor războinic
Ștefan nu a purtat războaie doar din obligație, ci din dorința de a menține Moldova independentă și puternică. Spre deosebire de alți domnitori vasali, el a adoptat o strategie ofensivă, atacând preemptiv pentru a descuraja inamicii. Victoriile sale au fost posibile datorită unei armate mobile, a cetăților bine fortificate (Suceava, Cetatea Albă, Hotin) și a geniului său tactic.
– Bătălia de la Vaslui (1475): Considerată cea mai mare victorie a sa, Ștefan a zdrobit o armată otomană de peste 100.000 de oameni, condusă de Hadâm Suleiman Pașa, cu o forță mult mai mică. A folosit terenul mlăștinos și o ambuscadă pentru a anihila inamicul, demonstrând că războiul era pentru el o artă.
– Războiul cu Matia Corvin (1467): După ce Ungaria a sprijinit un pretendent la tronul Moldovei, Ștefan a invadat Transilvania și a învins armata lui Corvin la Baia. A fost un mesaj clar: Moldova nu accepta ingerințe externe.
– Luptele cu tătarii: Ștefan a purtat numeroase campanii împotriva tătarilor din Crimeea, protejând frontierele estice și sudice ale țării.
Aceste războaie nu erau doar defensive – ele consolidau autoritatea lui Ștefan și descurajau viitoare atacuri.
Ambiția personală și moștenirea dinastiei
Ștefan a fost și un domnitor ambițios, dornic să-și întărească poziția și să lase o moștenire durabilă. Urcarea sa pe tron în 1457, după uciderea unchiului său Petru Aron, a fost ea însăși un act de război, iar domnia sa a fost o luptă continuă pentru legitimitate și putere. Prin victorii militare, el a câștigat respectul boierilor și al poporului, transformând Moldova într-o forță regională.
De asemenea, Ștefan a văzut războiul ca pe un mijloc de a-și afirma rolul de apărător al creștinătății. Papa Sixt al IV-lea i-a acordat titlul de „Atlet al lui Hristos“ după Vaslui, recunoscând contribuția sa la stoparea expansiunii otomane. Construcția a zeci de biserici și mănăstiri (Putna, Voroneț) după fiecare bătălie reflectă această misiune, dar și dorința de a-și eterniza numele.
Costurile războaielor: Un preț greu plătit
Deși victorios în multe bătălii, Ștefan a plătit un preț mare pentru politica sa războinică. Moldova a fost devastată economic de tributuri, jafuri și pierderi umane. Spre sfârșitul domniei, după înfrângerea de la Chilia (1484) și pierderea cetăților sudice către otomani, Ștefan a fost nevoit să accepte un tribut mai mare și să cedeze controlul asupra Mării Negre. Războaiele sale au întârziat expansiunea otomană, dar nu au oprit-o complet.
Viața sa personală a fost, de asemenea, marcată de conflict: a avut trei soții și mai mulți copii, dar succesiunea a fost complicată de luptele interne și de moartea prematură a multor moștenitori. Bogdan al III-lea, fiul său, a moștenit un stat slăbit, incapabil să reziste presiunii otomane pe termen lung.
De ce atât de multe războaie?
Ștefan cel Mare a purtat atâtea războaie din trei motive principale:
1. Supraviețuirea: Moldova era înconjurată de inamici, iar pacea era o iluzie. Războiul era singura cale de a evita anexarea sau dezmembrarea.
2. Independența: Refuzul de a se supune complet otomanilor, ungurilor sau polonezilor l-a obligat să lupte pentru a-și păstra autonomia.
3. Gloria: Ștefan a vrut să fie mai mult decât un domnitor vasal – a căutat să-și construiască o reputație de lider neînfricat și protector al credinței.
Moștenirea: Un războinic venerat
Cele peste 40 de războaie ale lui Ștefan nu au fost în zadar. Ele au întârziat avansul otoman în Europa de Est, au consolidat identitatea Moldovei și au lăsat o moștenire de curaj și rezistență. Imaginea sa de „sfânt războinic“, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, reflectă această dualitate: un om al luptei, dar și al credinței.
Concluzie
Ștefan cel Mare a purtat atâtea războaie pentru că nu a avut de ales – era prins între ciocan și nicovală într-o epocă brutală. Dar a transformat necesitatea în virtute, făcând din Moldova un bastion al rezistenței și din el însuși un simbol al neînduplecării. Războaiele sale nu au fost doar despre supraviețuire, ci despre a lăsa o amprentă în istorie. Avem nevoie de Ștefan astăzi ca de un exemplu că, în fața adversității, lupta nu este o opțiune, ci o datorie. De aceea, cele peste 40 de campanii ale sale nu sunt doar statistici – sunt povestea unui om care a refuzat să se predea.
