Timp de sute de ani, românii s-au aflat sub dominație otomană. Țăranii români erau săraci și își duceau zilele cu greu. În jurul anului 1800, membrii familiilor de țărani din spațiul carpato-danubiano-pontic trăiau la grămadă, în bordeie cu o singură cameră. Stau mărturie scrierile medicilor din cartea “România Medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910”.
Cel mai vechi tip de locuință de pe teritoriul României a fost casa monocelulară. Medicul Constantin Caracaș descrie felul în care arătau casele în anul 1830. „Locuințele se compun dintr-o cameră mică, umilă, cu o tindă, cu pământ amestecat cu baligă de vacă și acoperite cu trestie sau coceni de porumb. Mulți locuiesc în bordeie sau case săpate în pământ, iar îngrădiri de siguranță, sau ceva arbori spre folosul sănătății, împodobire sau repaos, foarte rar se văd; în locul acestora se văd pe lângă case, grămezi de baligi de vite și de alte mormane de murdării”.
Apoi, Constantin Caracaș vorbea și despre locul în care stăteau animalele: „Și dacă locuințele lor sunt așa, apoi cele ale vitelor sunt și mai și; cele mai multe sunt expuse totdeauna vânturilor și ploilor, stau neîngrijite prin curțile mocirloase, adeseori lipsite iarna și de nutrețul cuvenit”.
În anul 1896, medicul Constantin Popescu nota: „Din gura bordeiului cobori o scară făcută în pământ, deschizi o ușă și dai în o odăiță săpată până la 1,5 metri de la suprafața pământului. (…) În această singură odaie, trăiesc și dorm, grămădiți în paturi, bărbatul, soția, flăcăii, fetele mari, copiii mai mărunți, o gâscă sau o găina cu pui, mielul, vițeaua sau purceii, fătați de curând. Ventilațiunea fiind foarte redusă și camera foarte rău luminată, aerul e veșnic stricat și copiii mai cu seamă, palizi. Sunt unele mai rele, altele mai bună, dar bordeiul, așa cum l-am descris, e cel comun”.
Descrierea lui Constantin Popescu conține însă și o exagerare, fix așa cum medicul avea să afirme în cele ce urmează: „Nu este vorba despre o reală și constantă coabitare om-animal, sub același acoperiș, ci doar de una temporară și în condiții speciale. Cel mai adesea, în zilele reci ale sfârșitului de iarnă, țăranul adăpostește în locuință mielul nou-născut sau cloșca cu puii săi”.
Statisticile vremii arătau în anul 1912 că în 76,5% dintre locuințele rurale, familiile locuiesc într-o singură cameră. „Ferestrele sunt de mici dimensiuni, fixe și acoperite cu vezica urinară a porcului sau cu o bucată de hârtie unsă cu ulei. Sistemul de încălzire e format dintr-o vatră deschisă, pe care se și gătește, cu un coș piramidal care preia fumul și îl conduce, cel mai adesea, în pod. Locuințele țărănești sunt de obicei umede din cauza modului defectuos de realizare a fundației”, nota și Constantin Istrati, citat de adevarul.ro.
