Mănăstirea Putna, ctitoria de suflet a voievodului Ștefan cel Mare (sfârșit de sec. XV), a devenit locul său de veci și un simbol al credinței strămoșești. Biserica principală a Putnei adăpostește mormântul domnitorului și este „străjuit de o candelă pururea aprinsă” – după cum notează Sinaxarul – unde fiii neamului își pleacă genunchii cu evlavie. Cu toate acestea, în documente istorice nu se păstrează nici o relatare directă a înmormântării lui Ștefan, care a murit pe 2 iulie 1504. Trupul său a fost depus modest la Putna, acoperit numai cu mantia domnească, fără sicriu. Abia după două secole, din necesități bisericești și administrativ-istorice, au fost deschise oficial mormintele de la Putna pentru cercetări arheologice. Prima deshumare a avut loc în februarie 1758 la ordinul mitropolitului Iacov Putneanul al Sucevei. A doua a avut loc în noiembrie 1856, la solicitarea egumenului Artimon Bortnik și cu aprobarea autorităților austriece din Bucovina ocupată, atunci fiind redeschise mai multe morminte din biserica Putnei, inclusiv al Sfântului Voievod și al membrilor familiei sale.

Prima deshumare (1758)

În februarie 1758, mitropolitul Iacov Putneanul a ordonat deschiderea mormântului lui Ștefan cel Mare. Sursele bisericești relatează că exhumarea a fost efectuată în prezența preoților și călugărilor de la Putna. În zapisul (însemnarea oficială) întocmit de mitropolit, el consemnează că trupul domnitorului era găsit „foarte misterios”, fără urme de intervenții anterioare asupra mormântului.

După săpături s-a constatat că Ștefan fusese înhumat neobișnuit: fără sicriu, pus direct în mormânt pe 13 bare (drugi) de fier, iar capul său era izolat și sprijinit pe câteva cărămizi. Aceste detalii au reieșit din descrierea mitropolitului care a văzut osemintele acoperite doar de mantia domnească. În fapt, primul raport amintește că voievodul „fuseseră înhumat fără sicriu, acoperit doar de o mantie domnească”.

Motivele inițiale ale acestei prime cercetări nu sunt explicit precizate în surse, însă probabil s-au pornit de la zvonuri sau curiozități legate de comoara lăsată de voievod. Oricum, constatările arheologice i-au surprins pe cei prezenți: în realitate, aparent modest și „misterios”, mormântul lui Ștefan conținea toate semnele unei înhumări domnești, dar și elemente neașteptate – capul prins în afara trupului – care au ridicat întrebări serioase despre practicile mortuare ale moldovenilor medievali.

A doua deshumare (1856)

În 1856, Bucovina era sub administrație austriacă. La cererea egumenului Putnei, Arhimandritul Artimon Bortnik, în noiembrie 1856 o comisie oficială a autorităților austriece a deschis din nou mormintele familiei Ștefan cel Mare în biserica Putnei. Misiunea oficială a fost condusă de funcționari austrieci („conceptistul guvernial” Anton Schonbach și inginerul Anton Röl, cu un comisar spiritual şi un medic), iar rezultatele au fost consemnate într-un proces-verbal detaliat, publicat apoi de etnograful F.A. Wiekenhauser în 1886.

Raportul oficial confirmă descoperirile primei deshumări și adaugă noi informații: osemintele lui Ștefan nu au fost mișcate în 1856, dar poziția lor a arătat fără echivoc că mormântul fusese deschis deja odată în trecut. În mormânt s-a găsit „cadavrul, cu totul descompus şi acoperit de fărâmăturile zidurilor, aşezat pe 13 bare de fier”, dispuse de-a lungul părților laterale ale criptei. Partea superioară a craniului era vizibilă și era sprijinită pe un zid mic de cărămidă (îndepărtată de restul scheletului la aproximativ 12–13 centimetri), fără niciun acoperământ. Această descoperire a reconfirmat că în momentul înmormântării voievodului capul fusese separat de corp. Comisia menționa că aparent „capul acestui cadavru ar fi fost schimbat pe cale mecanică… cu mult timp în urmă”.

Alături de rămășițele lui Ștefan cel Mare, au fost cercetate și alte morminte ale familiei domnitorului. De exemplu, rămășițele lui Alexandru cel Bun, strămoș al lui Ștefan, au fost găsite înhumate în același fel neobișnuit – pe o rețea de fier și cu capul pus separat pe zid. Autorii raportului austriac au remarcat că un astfel de obicei de decapitare simbolică la înhumare era cunoscut încă din vechiul ritual românesc: se pare că în timpul morții naturale al unor domnitori capul era îndepărtat ritualic și lăsat separat, poate ca semn de asumare a penitenței sau urmând o tradiție antichă (chiar precreștină).

Interpretări și semnificații

Comisia austriacă și cercetătorii religioși au încercat să interpreteze semnificația celor găsite. Din raportul 1856 reiese ipoteza că înhumarea neobișnuită ar fi corespuns unei călugăriri la ultimele clipe: anumiți cercetători, precum Silviu Dragomir, consideră că Ștefan cel Mare ar fi trecut pe patul de moarte în monahism sub numele „Simion”, iar cele 13 bare de fier din mormânt ar simboliza pe cei 12 Apostoli și pe Maica Domnului. Alți autori susțin mituri asemănătoare: de pildă Vasile Andru și tradiția athonită povestesc că domnitorul ar fi trăit ascetic, la curtea mănăstirilor din Sfântul Munte, în tinerețe. Astfel, misterele descoperite la Putna au fost văzute de specialiști drept indicii că Ștefan ar fi înțeles moartea ca pe un act ritualic de călugărire și ispășire.

Publicul larg a primit cu fascinație aceste vești, deși în epocă informațiile circulau în principal prin cronici bisericești și relatări locale. Mai târziu, în epoca modernă, subiectul a fost preluat de istoricii români și de lucrările de popularizare a istoriei naționale. Raportul lui Wiekenhauser din 1886 a fost citit cu atenție, iar datele despre înhumare – modul fără sicriu, pe bare de fier, cu capul separat – au fost redate ca elemente de autenticitate și smerenie a voievodului. În memoria colectivă românească, Ștefan cel Mare a rămas portretizat nu doar ca mare ostaș, ci și ca sfânt voievod, iar aceste detalii întăresc imaginea lui de martor supus în fața lui Dumnezeu.

Impactul asupra memoriei naționale este vizibil şi astăzi: în fiecare 2 iulie (ziua adormirii sale) români de pretutindeni vin la Putna cu candele și rugăciuni, exact pe urmele evlavioase amintite în Sinaxar. Leagații populare și legendele localnicilor au cernut această realitate istorică într-o lumină cultică. De pildă, în tradiția populară șezătorile povestesc despre Daniil Sihastru, pustnicul cunoscut care l-ar fi îndrumat pe Ștefan să zidească Putna. Conform legendei, Daniil ar fi auzit plânsete triste și cântece duioase sub deal, i-a indicat voievodului să urmeze un cântec de îngeri şi să arunce săgeata; locul în care aceasta a rămas înfipt marca locul în care urma să fie ridicată mănăstirea. Astfel de narațiuni populare de la Putna transmit peste veacuri imaginea unui Ștefan călăuzit de semne divine, iar evocarea exhumării sale introduce și aceasta câte o nuanță legendară – mormântul lui „deschis” devenind un fel de altar viu al neamului.

Elemente de legendă asociate lui Ștefan și Putnei

În afara legendei fondării Putnei de mai sus, există numeroase povești populare care îi înfățișează pe Ștefan cel Mare drept erou miraculos. Din folclor răsar motive precum „stejarul de la Borzești” sau „basmocul Daniil Sihastru”, toate zugrăvind credința și vitejia domnitorului. Legendele consemnează „cântece frumoase” care se aud pe dealul Putnei (simbol al protecției cerești) și promisiunea construirii unei mănăstiri acolo. După tradiție, Putna avea să fie zidită cu grabă și ajutor divin – până și zidarii moldoveni sunt aduși cu zori, iar turcii „se omorau între ei” atunci când încredințarea și rugăciunea lui Ștefan îi scapă pe zidari de primejdie. În aceste povești, izbânda și ocrotirea prin rugăciune confirmă statutul lui Ștefan nu doar de domn, ci de sfânt ocrotitor al țării. Astfel, momentul exhumării sale din epoca modernă se înscrie firesc într-un cadru legendar în care însăși rezidirea unei mănăstiri devenea prilej de minune.

Desfășurarea evenimentelor și participanți

Rezumatul cronologiei ar fi următorul: în februarie 1758, Mitropolitul Iacov Putneanul a coordonat deshumarea, fiind prezent alături de clerici şi călugări. La noiembrie 1856, comisia austriacă condusă de funcționari imperiale – sub comisarul spiritual Teoctist Blaezewicz – a redeschis mormântul lui Ștefan și pe cele ale familiei. Datele exacte din raportul Wiekenhauser (publicat în 1886) ne spun că primele forări și săpături au respectat canoanele ritului funerar, iar deciziile asupra rămășițelor s-au luat în comun. Nu există informații despre opoziția vreunei părți; dimpotrivă, situația politică (stăpânirea austriacă) a permis astfel de investigații fără mare rezonanță publică în Moldova vremii.

Din rapoarte, în 1758 „cadavrul” a fost găsit „învăluit doar în mantia domnească” și „așezat pe 13 bare de fier”. În 1856, rapoartele oficiale menționează toate aceste detalii, adăugând că din poziția fragmentată a craniului reiese o rearanjare postumă a osemintelor. F.A. Wiekenhauser a subliniat că în ciuda degradării trupului, cruciulița de aur și îmbrăcămintea domnească au fost recunoscute, confirmând astfel identitatea voievodului. Pentru autorități, aceste descoperiri erau de interes arheologic și, în parte, administrativ (se completau registrele bisericești și se consolidau titluri de proprietate).

Concluzie și surse istorice

Descoperirile făcute în cele două deshumări au fost consemnate în documente istorice și teologice, astfel încât astăzi le cunoaştem cu precizie. Istorici și slujitori ai bisericii citează sistematic procesul-verbal din 1856 (redat de Wiekenhauser) și zapisul mitropolitului Iacov pentru detalii despre modul de înhumare. Evenimentul exhumării este unul dintre puținele momente în care realitatea arheologică (fragmente de oase și podoabe) completează goana după mituri, întărind imaginea lui Ștefan ca „Atlet al creștinității” și al dăruirii de sine. Astfel, deshumarea domnitorului de la Putna rămâne un subiect de interes atât pentru istorici, cât și pentru publicul larg pasionat de istoria poporului român, împletind faptele reale cu aura legendară a Celui Mare între Creștini.

Surse: Relatări contemporane și studii istorice (zapisuri și procese-verbale publicate), precum și articole informative recente (de exemplu, CrestinOrtodox.ro sau Observatorul de Nord), care redau detaliile exhumărilor. Legendele populare citate sunt redate de lucrări de folclor şi de site-urile dedicate vieții Sfântului Voievod. În ambele categorii – istorie și legendă – datele cronologice (1758, 1856) și mărturiile redă un tablou plenar al evenimentului exhumării lui Ștefan cel Mare.