În sursele istorice antice, Traian este prezentat mai degrabă ca un cuceritor conştiincios al Daciei, nu ca un admirator al inamicilor. Cassius Dio notează că Traian a declanșat războiul după ce a observat „putearea și îngâmfarea dacilor” crescândă și povara tributului plătit de romani. După înfrângere, Traian a sărbătorit triumful și a primit titlul de Dacicus – dovadă că victoria, nu admirația, îi marca relația cu dacii. În surse precum Cassius Dio nu apar jurnale personale sau declarații de simpatie; dimpotrivă, Se consemnează sinuciderea regelui Decebal şi aducerea capului său la Roma (scenă reliefată pe Columna lui Traian). Așadar, sursele antice nu susțin nici pe departe ideea că Traian i-ar fi apreciat pe daci înainte sau după războaie; ele subliniază mai degrabă latura strategică și pârghiile de putere ale campaniei sale.

Monumente romane contemporane confirmă caracterele victoriei asupra Daciei. Columnata triumfală a fost sculptată în spirală cu sute de scene din războaie: Traian apare ca erou, iar regele Decebal este portretizat ca un adversar demn. Pe Columna Traian sunt reprezentate, de exemplu, daci în genunchi în fața romanilor și, mai târziu, scena sinuciderii regelui Decebal pentru a evita cătușele. Arcul de triumf al lui Traian de la Benevento (Italia) face trimitere explicită la victoria din Dacia prin reliefuri care înfățișează procesiunea triumfală post-belică şi personificări ale provinciei Dacia (simboluri capturate) în jurul imparatului. Monedele imperial romane menţionează tot victoria asupra dacilor: bustul lui Traian poartă titluri precum DACICVS și mărturisesc victoria sa din anii 106, iar emisiuni speciale (sesterţi şi denari) erau dedicate cuceririi Daciei. În plus, surse epigrafice de pe monumente confirmă că Traian s-a prezentat drept „Traian Augustus Dacicus” – însemnătate care subliniază succesul militar, nu prietenia cu daci (vezi legenda arcului de la Benevento).

Istorici romani și străini moderni văd în cucerirea Daciei acţiuni pragmatice ale unui comandant de război. După cum subliniază mărturii precum cele ale Panagiotakis (și alţii), odată transformată în provincie imperială, Dacia a fost intens militarizată. Traian a înființat rapid unități auxiliare formate din foști daci – de pildă, Cohors I Ulpia Dacorum (infanterie) și Ala I Ulpia Dacorum (cavalerie), compuse din războinici daci capturați în război. Documentele indică că aceste trupe erau comandate de ofițeri romani şi folosite în puncte fierbinţi ale imperiului. Specialiştii români notează că integrarea rapidă a dacoilor în armata romană a urmărit două scopuri militare: eliminarea rezistenței rămase în provincie și înlocuirea legiunilor epuizate de războiul dacic. În general, istoricii tratează recrutarea dacoilor ca pe o strategie rațională de consolidare a controlului roman, mai degrabă decât ca pe o dovadă a vreunui respect neobișnuit din partea împăratului.

În spațiul public și în interpretările populare apar însă viziuni diferite, adesea încărcate de sentiment naționalist. Unii autori de cultură populară sau chiar istorici de vocație subliniază aspecte care pot sugera considerație pentru daci. De exemplu, istoricul de artă Leonard Velcescu observă că în Forul lui Traian au fost ridicate trei serii de statui ale dacilor, „îmbrăcaţi demn”, la statura întreagă – o prezență singulară în arhitectura romană oficială. Mai mult, aceste statui erau cioplite din porfir roșu, material rar, rezervat în mod normal împăraților sau zeilor. Velcescu spune că astfel Traian „i-a ridicat la statut de zei” pe daci, o „formă de respect extrem”. El remarcă că dacii au fost singurii străini reprezentaţi în forul său triumphal, spre deosebire de alte popoare cucerite. Tot el notează că scenele de pe Columna prezintă daci îmbrăcaţi chiar elegant, cu fizionomie frumoasă – o imagine opusă stereotipului de barbar – și sugerează că romanii au adus numeroși prizonieri daci la Roma pentru a servi drept modele pentru sculptori, explicând naturalitatea chipurilor lor. În acest sens, unele relatări populare chiar circulă afirmații exagere: de pildă, un articol susţine că Traian „a adus cu sine peste 50.000 de prizonieri daci” pentru sculptură. Astfel de teorii extrapolează interpretări simbolice (statui demne, portofolii elegante) în concluzia că Traian ar fi avut un respect special sau că i-ar fi considerat „egali” pe daci.

În același timp, aceste interpretări trebuie privite critic. Adevărul este că dovezile antice și arheologice nu susțin într-un mod clar o prietenie aparte. Statui de inamici captivi se întâlnesc şi în alte contexte romane – erau adesea expuse drept trofee ale victoriei. Folosirea porfirului (un material scump) ar putea reflecta mai degrabă grandomania imperială a lui Traian decât o simpatie veritabilă faţă de poporul cucerit. Iar cifra incredibilă de „50.000 de daci aduși la Roma” este, la limita plauzibilității, mai degrabă legendă decât fapt demonstrat, părând o exagerare menită să „explice” realismul Columnei. În concluzie, elementele concrete atestă în primul rând cucerirea romană și jertfa în războaie, nu o atitudine de egalitate. Nici o sursă istorică străină nu consemnează vorbe de admirație ale lui Traian pentru Decebal sau dacii învingători.

În memoria istorică românească contemporană, ideea că „Traian îi respecta pe daci” a influențat diverse narațiuni populare și pedagogice. În manuale şi articole de popularizare, luptele daco-romane sunt adesea prezentate cu mândrie națională, iar Traian apare în general ca simbol al triumfului roman, subliniindu-se rolul său în formarea poporului român. Poeţi şi scriitori precum Mihai Eminescu au cultivat imaginea dacilor drept „popor nobil” şi viteaz, conturând mentalul colectiv. În ultimii ani, documentarele, emisiunile TV sau postările de pe internet au speculat aceste teme: există videoclipuri şi articole care dau largă circulaţie mitului „împăratului prieten al dacilor” (uneori amintind nepomenitul arhetip al hranirii poporului roman cu aur dacic). Chiar și în cultură populară – filme, seriale istorice sau cărţi pentru tineret – se perpetuează idei despre prietenia Traianului cu poporul dacic. Însă studiile academice actuale tind să nu susțină explicațiile romantizate. Ele evidențiază că discursul naţionalist modern a suprasimplificat evenimentele, iar aprecierea istoricilor se bazează pe date concrete mai mult decât pe mituri.

În total, Traian rămâne perceput în România ca unul dintre arhitecții epocii antice locale (cu un loc privilegiat datorită campaniilor din Dacia), însă „respectul” său faţă de daci este astăzi văzut preponderent ca produs al memoriei şi al retoricii naţionaliste, nu ca realitate demonstrată istoric. Savanții avertizează că orice judecată despre atitudinea imparțială a lui Traian trebuie ancorată în izvoarele antice și în dovezi materiale, iar nu în legendă. În acest sens, narațiunea populistă despre un Traian „egal şi admirator al dacilor” rămâne o interpretare modernă controversată, al cărei singur fundament real sunt reprezentările artistice alese de Traian însuşi pentru a-și lăuda victoria, nu o declarație directă de simpatie din partea împăratului.

Surse: Sursele antice (în special Cassius Dio) și lucrări moderne de specialitate care analizează Columna lui Traian, Arcul de la Benevento și monedele romane. De asemenea, studiile de istorie culturală și artă (inclusiv comentarii populare și interviuri cu istorici contemporani români) sunt citate pentru interpretările moderne. Materialele de popularizare (articole din presă și publicații online) oferă exemple de discursuri naționaliste și mitologizante, pentru a evalua distincția dintre dovezi și speculații. Toate afirmațiile cheie sunt susținute de surse documentare.