Ce limbă vorbea Ștefan cel Mare?

Ștefan cel Mare (1438/1439–1504), domnitor al Moldovei între 1457 și 1504, este una dintre cele mai emblematice figuri din istoria României, celebrat pentru rezistența sa împotriva otomanilor și pentru ctitoriile sale religioase, precum Mănăstirea Voroneț. Canonizat de Biserica Ortodoxă Română ca „Ștefan cel Mare și Sfânt”, el este considerat un simbol al identității naționale. Însă o întrebare care stârnește interes, mai ales în contextul dezbaterilor moderne despre identitatea lingvistică a moldovenilor, este: ce limbă vorbea Ștefan cel Mare?

Contextul istoric

Moldova în secolul al XV-lea

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, Moldova era un principat situat la intersecția influențelor culturale și politice din Europa de Est. Înconjurată de puteri precum Regatul Poloniei, Regatul Ungariei și, mai târziu, Imperiul Otoman, Moldova era un stat multietnic, cu o populație vorbitoare de română veche, dar și cu minorități slave, maghiare și turcice. Limba română veche, derivată din latina vulgară, era limba vorbită de majoritatea populației, dar influențele slave, datorate Bisericii Ortodoxe și tradițiilor administrative bizantine, au dominat scrierile oficiale [1].

Limba cancelariei și influențele externe

În Europa de Est, în secolul al XV-lea, slava veche era limba oficială a documentelor administrative și religioase în statele ortodoxe, similar cu rolul latinei în Europa de Vest. În Moldova, cancelaria domnească folosea slava veche pentru acte oficiale, reflectând influența culturală a Bizanțului și a statelor slave vecine. Totuși, limba română veche era vorbită de popor și, treptat, a început să apară în documente sub forma toponimelor și a termenilor administrativi [2].

Limba vorbită de Ștefan cel Mare

Română veche ca limbă maternă

Deși nu există texte complete în română din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dovezile sugerează că limba sa maternă era româna veche, cunoscută în epocă și ca „valahică”. Aceasta era limba poporului moldovean, derivată din latina vulgară și influențată de limbile slave învecinate. Lipsa documentelor scrise integral în română din secolul al XV-lea se explică prin utilizarea predominantă a slavei vechi în cancelarie, dar prezența cuvintelor românești în documente indică faptul că româna era folosită în comunicarea orală [3].

Primul document scris integral în română, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, datează din 1521, la doar 17 ani după moartea lui Ștefan, sugerând că româna era deja o limbă bine formată în epocă [4]. Este foarte probabil ca Ștefan, ca domnitor al Moldovei, să fi vorbit această limbă în interacțiunile cu supușii săi și în viața de zi cu zi.

Cunoașterea altor limbi

Ca domnitor, Ștefan cel Mare ar fi putut cunoaște și alte limbi pentru scopuri diplomatice și religioase. De exemplu, latina era folosită în corespondența cu statele vest-europene, iar slava veche era esențială pentru comunicarea cu Biserica Ortodoxă și cu vecinii slavi. Unele surse sugerează că Ștefan ar fi cunoscut și elemente de greacă, dată fiind influența bizantină, dar nu există dovezi directe care să confirme acest lucru [5]. Totuși, limba sa principală de comunicare cu poporul și curtea era, cel mai probabil, româna veche.

Dovezi din documente și inscripții

Documentele cancelariei

Cancelaria lui Ștefan cel Mare a emis aproximativ 670 de documente între 1457 și 1504, majoritatea în slava veche, dar și în latină și, ocazional, în germană, în funcție de contextul diplomatic [6]. Aceste documente conțin numeroase cuvinte și toponime românești, cum ar fi „bahnă”, „blidari”, „braniște”, „hîj”, „radi”, „știubei”, „ușer”, „portar”, „pripășar” și „sacătură”. Toponime precum Bahnița, Băhneni, Brîndză, Bucoveni, Chetreni, Harbuji, Cuhnești, Știubeeni, Prisaca, Borta și Blidari apar frecvent, indicând pătrunderea limbii române în scrierile oficiale [6].

Un exemplu semnificativ este tratatul din 1485 cu regele Poloniei Cazimir, unde o notă marginală menționează: „hec inscripsio ex valahico in latinum versa est” („această inscripție a fost tradusă din valahică în latină”). Termenul „valahico” se referă la limba română, sugerând că texte în română erau folosite și traduse pentru corespondența internațională [6]. Aceasta este o dovadă clară că româna era utilizată în anumite contexte oficiale, chiar dacă slava veche domina.

Inscripțiile de pe biserici

Ștefan cel Mare a ctitorit numeroase biserici și mănăstiri, dintre care Mănăstirea Voroneț este cea mai cunoscută, construită în 1488. Pisania de la Voroneț, situată deasupra intrării originale (acum în exonarthex), afirmă: „Eu, Voievod Ștefan, prin mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan, am început a zidi mănăstirea Voroneț în slava sfântului și binecunoscutului Sfânt Gheorghe, marele și biruitorul martir, în anul 6996, luna mai, 26, într-o zi de luni, după Rusalii, și am terminat-o în același an, în luna septembrie, 14” [7]. Deși textul este citat în română în sursele moderne, este probabil ca originalul să fi fost în slava veche, dată fiind practica religioasă a epocii. Totuși, lipsa unei mențiuni explicite a limbii originale lasă loc pentru speculații, dar slava veche rămâne cea mai plauzibilă ipoteză [8].

Controverse și interpretări

Afirmațiile lui Lucian Boia

Istoricul Lucian Boia a stârnit controverse afirmând că Ștefan cel Mare vorbea „moldovenește” și că nu ar fi înțeles conceptul de „român” [9]. Această afirmație reflectă dezbaterile moderne despre identitatea moldovenească versus română, influențate de propaganda sovietică care a promovat ideea unei limbi moldovenești distincte. Totuși, în secolul al XV-lea, nu exista o distincție clară între „moldovenească” și „românească”; ambele termene se refereau la aceeași limbă română veche. Boia subliniază lipsa conștiinței naționale românești în sens modern, dar acest lucru nu infirmă că Ștefan vorbea limba poporului său, româna veche [9].

Identitatea lingvistică

Dezbaterile actuale despre „moldovenească” versus „românească” sunt anacronice pentru secolul al XV-lea. În epocă, limba vorbită în Moldova era numită „valahică” sau „moldovenească” în funcție de context, dar era aceeași limbă română veche. De exemplu, cronicarul moldovean Ion Neculce (1672–1745) și alți cărturari ulteriori au folosit termeni interschimbabili, iar documentele din timpul lui Ștefan indică o continuitate lingvistică cu româna modernă [10]. Afirmațiile că Ștefan vorbea o limbă „moldovenească” distinctă sunt mai degrabă o interpretare politică modernă decât o realitate istorică.

Concluzie

Pe baza dovezilor disponibile, este foarte probabil ca Ștefan cel Mare să fi vorbit româna veche, limba maternă a poporului moldovean. Deși documentele oficiale ale cancelariei sale erau redactate în slava veche, prezența cuvintelor românești și mențiunea traducerii din „valahico” în latină indică utilizarea limbii române în anumite contexte. Inscripțiile de pe bisericile ctitorite, precum cea de la Voroneț, sunt probabil în slava veche, reflectând uzanțele religioase ale epocii. Ca domnitor, Ștefan ar fi putut cunoaște și alte limbi, precum latina sau slava veche, pentru scopuri diplomatice, dar limba sa principală era româna veche. Această concluzie reconciliază dovezile istorice cu contextul cultural al Moldovei medievale, oferind o imagine clară a identității lingvistice a lui Ștefan cel Mare.

Tabel: Dovezi ale limbii vorbite de Ștefan cel Mare