În istoria zbuciumată a Țării Românești, puține figuri feminine au lăsat o amprentă atât de profundă precum Doamna Marica Brâncoveanu. Soția domnitorului Constantin Brâncoveanu, ea a fost nu doar o parteneră devotată, ci și o administratoare iscusită care, în fața tragediei, a reușit să păstreze intactă moștenirea familiei sale. Născută în jurul anului 1661, Marica (sau Maria) a fost fiica postelnicului Neagoe din Negoești și nepoata domnitorului Antonie Vodă din Popești, care a condus Țara Românească între 1669 și 1672. Căsătorită în 1674 cu Constantin Brâncoveanu, ea a devenit mamă a 11 copii – patru băieți și șapte fete – și a jucat un rol esențial în gestionarea uneia dintre cele mai mari averi ale epocii.
Contextul istoric: Domnia lui Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Țării Românești în 1688, după moartea unchiului său, Șerban Cantacuzino, și a domnit timp de 26 de ani – una dintre cele mai lungi și prospere perioade din istoria principatului. Epoca sa este marcată de un echilibru diplomatic delicat între Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia, dar și de o înflorire culturală și arhitecturală, cunoscută sub numele de “stil brâncovenesc”. Familia Brâncoveanu a acumulat o avere impresionantă, incluzând moșii întinse, palate și ctitorii religioase precum Mănăstirea Hurezi sau Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.
Marica nu a fost doar o figură decorativă la curte. Ea a fost implicată activ în administrarea averii familiei, supraveghind moșiile și ctitoriile. Documentele istorice arată că ea gestiona cu pricepere resursele, asigurând prosperitatea economică a casei Brâncoveanu. În perioada domniei, ea și-a sprijinit soțul în ridicarea de biserici și mănăstiri, contribuind la moștenirea culturală care definește astăzi patrimoniul românesc.
Tragedia de la Constantinopol
Anul 1714 a adus sfârșitul brusc al acestei epoci de glorie. Acuzat de trădare de către otomani, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit și dus împreună cu familia la Constantinopol. Acolo, pe 15 august 1714 (după calendarul vechi), el și cei patru fii ai săi – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – au fost executați prin decapitare, după ce au refuzat să se convertească la islam. Martiriul lor a devenit un simbol al rezistenței creștine și al onoarei naționale.
Marica și fiicele sale au supraviețuit, dar au fost închise în temnițele otomane. Averea familiei a fost confiscată de Poartă, iar supraviețuitorii au fost supuși umilințelor și privațiunilor. Totuși, Marica nu s-a resemnat. Eliberată după câțiva ani, ea s-a întors în Țara Românească și a început o luptă tenace pentru recuperarea a ceea ce rămăsese din moștenirea Brâncovenilor.
Salvarea averii: O administratoare iscusită
Una dintre cele mai remarcabile realizări ale Maricăi a fost păstrarea și recuperarea averii familiei, care fusese râvnită de otomani. Ca administrator principal al moșiilor, ea cunoștea în detaliu proprietățile și resursele. Chiar și după confiscări, Marica a reușit să negocieze și să răscumpere părți importante din avere, folosindu-se de relațiile diplomatice și de resursele rămase. Averea includea terenuri agricole, păduri, palate și obiecte de valoare, estimate la sume fabuloase pentru acea vreme.
Ea a continuat să administreze ctitoriile, asigurându-se că mănăstirile precum Surpatele sau Hurezi rămân funcționale. În ultimii ani de viață, Marica s-a retras adesea la Mănăstirea Surpatele, unde a petrecut timp în rugăciune și reflecție, dar fără a neglija gestionarea economică. Prin aceste eforturi, ea a salvat nu doar bunurile materiale, ci și baza economică care a permis supraviețuirea descendenților familiei.
Salvarea onoarei: Recuperarea trupurilor și păstrarea memoriei
Onoarea Brâncovenilor a fost salvată prin gesturi simbolice și pline de curaj. În 1720, la șase ani după execuție, Marica a reușit să recupereze în secret trupurile soțului și fiilor săi din Constantinopol. Ea le-a adus în Țara Românească și le-a reînhumat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Acest act de pietate a fost făcut în taină, pentru a evita represaliile otomane, și a inclus o piatră funerară cu o inscripție codificată, care menționa martiriul lor.
Prin această acțiune, Marica a transformat tragedia într-un simbol al credinței și rezistenței. Ea a sprijinit, de asemenea, canonizarea ulterioară a martirilor Brâncoveni în Biserica Ortodoxă Română, contribuind la păstrarea memoriei lor ca sfinți. Ca filantrop, ea a continuat să facă donații către mănăstiri, menținând vie tradiția ctitoriilor familiale.
Moștenirea Doamnei Marica
Doamna Marica Brâncoveanu a murit în decembrie 1729, lăsând în urmă o familie care a continuat să joace roluri importante în istoria românească. Descendenții săi au inclus figuri precum Safta Brâncoveanu, care a ctitorit Mănăstirea Văratec. Rolul ei ca soție, mamă și lider al familiei decapitate a fost descris ca unul de “mironosiță” – o femeie care a uns și a îngrijit rămășițele sfinților săi.
Astăzi, Marica reprezintă un model de reziliență feminină în fața adversității. Ea nu a salvat doar averea materială, ci și onoarea spirituală a Brâncovenilor, transformând o tragedie personală într-o moștenire națională. Povestea ei ne amintește că, în spatele marilor domnitori, stau adesea femei puternice care țin firul istoriei intact.
