Secretele victoriei lui Ștefan cel Mare la Vaslui. Cum a reușit domnitorul unei țări mici să provoace cea mai grea înfrângere din istoria Islamului
În anul 1474 – 1475 Principatul Moldovei, condus de voievodul Ştefan cel Mare (1457–1504), se afla sub severa amenințare a expansiunii otomane. Sultanul Mehmed al II-lea dorea controlul porturilor dunărene ale Moldovei (Cetatea Albă, Chilia) pentru a-și asigura dominația comercială și militară în regiune. În 1474 Ştefan refuză să cedeze aceste cetăți Porții Otomane și chiar lansează o campanie în Țara Românească, ceea ce declanșează represalii rapide: Mehmed al II-lea poruncește marelui vizir Suleiman Paşa să-l înfrunte pe Ştefan.
În paralel, Ştefan căuta sprijin extern împotriva invaziei. El a trimis soli la regele Cazimir al IV-lea al Poloniei și la regele Matia Corvin al Ungariei, iar la 29 septembrie 1474 s-a adresat papei Sixtus al IV-lea, cerând organizarea unei coaliţii creștine antiotomane. (În practică, ajutorul militar promis nu a venit decât cu întârziere: Polonia și Ungaria nu au putut trimite contingente semnificative în iarna 1474–1475.) Astfel, Moldova răspundea unui atac otoman iminent aproape fără sprijin efectiv, mizând pe propria strategie de apărare și pe rezistența populației.
Strategii militare folosite de Ştefan
Ștefan cel Mare a pregătit apărarea Moldovei prin măsuri tactice deosebite, adaptate terenului și iernii grele. Principalele sale strategii au fost:
-
Tactica „pământului pârjolit”. Încă din toamna lui 1474, moldovenii au retras populația civilă și proviziile spre munte și au distrus tot ce putea folosi inamicul: grâne, fân, și au otrăvit fântânile (de exemplu aruncând cadavre de animale în puțuri). Astfel, armata otomană, marșând pe drumuri înghețate și umede, a rămas fără provizii și apă curată, ceea ce a slăbit rezistența trupelor sale. Trupele mobile moldovene (călărași și infanterie ușoară) îi hărțuiau continuu pe otomani pe flancuri, atacând și dărâmând detașamentele de avangardă scoase după pradă.
-
-
Fortificarea Pasului Podul Înalt. Ştefan a ales o zonă de teren închis – podișul de la Podul Înalt (zona Vaslui) – pentru a-și întâmpina inamicul. În valea semicirculară flancată de păduri și mlaștini (la confluența râurilor Racovița și Bârlad), el a săpat tranșee și a instalat palisade de lemn ascuțite, armată de cavaleri și infanteriști plasați pe culmi. În acea zonă exista un singur pod de lemn (de acolo numele Podul Înalt), care îngreuna traversarea într-un front larg de atac. Defensiva lui Ştefan a fost consolidată de un dispozitiv de foc bine sincronizat: lângă front au fost montate 20 de tunuri, alături de mulţi arcaşi și oșteni echipați cu muschete şi albe, iar cavaleria moldo-secuiească stătea pregătită să lovească flancurile duşmanului surprins.
-
Exploatarea condiţiilor climatice și a terenului. Luptele au avut loc în condiții meteorologice severe: în dimineața zilei de 10 ianuarie 1475 cerul era acoperit de ceaţă şi nămeţi, iar ploile înghețate luau forma unor „săgeți de gheață” asupra ostașilor otomani. Cronicarul turc Şemseddin Ahmed Kemal Paşa notează că vremea de iarnă care „le aruncă ploaie din arcuri” asupra invadatorilor a însemnat „semnul întâi al înfrângerii” pentru aceștia. Ștefan și-a ascuns cu grijă trupele în ceață, astfel încât inamicul a fost luat prin surprindere: așa cum consemnează Grigore Ureche, „ceaţa i-a înconjurat [pe turci] de nu se vedea unul cu altul”.
În ansamblu, Ştefan a transformat fiecare avantaj local în obstacol: a retras populaţia și misiunile neesențiale în munți și a lăsat doar un cordon de apărători în câmpie, necesar pentru a conduce armata otomană exact acolo unde voia. Combinate, aceste strategii au neutralizat efectiv avantajul numeric al turcilor și i-au costat foarte mult în luptă.
Rolul aliaților și al populației locale
Moldova nu a luptat singură: Ştefan a beneficiat de sprijin redus dar util din partea unor forţe externe și de mobilizarea masivă a propriului său popor. Contribuții cheie au fost:
-
Aliați străini: Regatul Ungariei a trimis 1.800 de călăreți, iar Regatul Poloniei 2.000 (conform cronicilor vremii). De asemenea, aproximativ 5.000 de secui (călăreți maghiari din Transilvania) s-au alăturat lui Ştefan înaintea campaniei. (O sursă lituaniană pomeneşte chiar 10.000 de luptători „lituanieni” la Vaslui, însă historiografia consideră că autorul confunda probabil secuii cu lituanienii.) În ciuda acestor forțe creștine trimise în ajutor, ele erau mult mai mici decât masa otomana.
-
Populația locală: Pentru Moldova însuși, răspunsul a venit prin mobilizarea totală: Ştefan a înarmat și a conscris zeci de mii de țărani (valahi și ruteni) în „Oastea Mare”. Conform cronicilor, armata moldoveană ajunsese la ~40.000 de oameni, dintre care 10–15.000 erau călăreți profesioniști (boieri, viteji) și 20 de tunuri, iar restul – 30.000 de țărani înarmați cu topoare, sulițe, săbii și puști – erau recrutați pe termen scurt pentru bătălie. Acești răzeși apărau ziduri de scuturi și palisade și completau efectiv micile detașamente de aliați; astfel, oastea lui Ştefan a reprezentat într-o bună măsură „un popor înarmant”, angajat laolaltă cu oști străine pentru apărarea teritoriului.
În ansamblu, aliații externi au sporite forța lui Ştefan, dar victoria de la Vaslui se datorează în primul rând măsurilor locale și organizării interne a Moldovei.
Desfășurarea bătăliei
După pregătiri intense de ambele părți, bătălia s-a dat pe 10 ianuarie 1475 lângă Podul Înalt (astăzi în apropierea Vasluiului). Trupe otomane venind din sud (17.000 de munteni loiali turcilor și aprox. 80.000 de turci și tătari după unele surse) [29†L225-L229] avansau pe Valea Bârladului, traversând zona rurală dominată de lacuri de noroi și pâlcuri de pădure. Dispunerea moldovenilor era mascată în dealuri: Ştefan își aștepta inamicul cu intăriri la semicercul mlăștinos aflat la confluența Racovița–Bârlad, vis-a-vis de un convoi imens otoman.
În zorii zilei, în ceață densă, oastea lui Suleiman Paşa a dat de linia moldovenilor. Conform consemnărilor cronicarilor, spahi otomani de elită au fost surprinși de cețurile dimineții și au dat peste tranșeele și palisadele pregătite. Turcii au încercat să treacă în grupuri compacte peste un pod îngust și prin noroi, dar s-au pomenit brusc faţă-n faţă cu cai grei şi infanteria lui Ştefan. Primele valuri otomane au fost întâmpinate cu ploaie de săgeți, gloanțe și lovituri de sulițe și topoare înfrânte de zidul de scuturi moldovenesc. Încercarea de a „sări” palisada de infanterie a fost din start zadarnică: turelele de tun și muschetele moldovenilor trăgeau în baraj, iar cavaleria moldo-secuiească sfârșise ca niște „găini jumulite” în fața șuvoiului de foc.
Otomanii au înregistrat pierderi grele încă din primele faze. Ienicerii lui Suleiman Pasha, prinși în mlaștină și dezorientați, erau încolțiți și decimați. Mai mult, artileria otomană a ajuns abia târziu în luptă, fiind blocată în spatele convoiului şi neputând fi instalată din cauza vremii. Cronica marchează că tunarii turci, cu tunurile greoaie înzăpezite, au fost practic «zerați» de condiţii – trupele lor au tras rar și ineficient, neputând să străpungă sistemul de apărare moldovenesc.
După ore întregi de luptă corp la corp și schimb de foc, turcii erau decimaţi și demoralizaţi. Štefan a dat ordinul contraatacului decisiv al cavaleriei sale: în jurul amiezii, moldovenii și secuii au ieșit din ascunziș și i-au năpădit pe otomanii deja debusolaţi, care au fugit în dezordine. Bătălia s-a sfârșit printr-o victorie zdrobitoare a Moldovei: cronici contemporane menţionează că din armata otomană de circa 100.000 doar câteva mii s-au întors acasă, iar toţi steagurile erau capturate de moldoveni.
Surse istorice
Evenimentul a fost consemnat pe larg în surse contemporane de diverse proveniențe:
-
Cronici moldovenești. Relatările autohtone subliniază elementele tactice și miracolul vremii: de pildă, Grigore Ureche notează că negura de la Vaslui i-a învăluit pe turci “de nu se vedea unul cu altul”. Letopisețele Țării Moldovei (anonime, ale lui Miron Costin, Grigore Ureche) pun în valoare viclenia lui Ştefan și rolul providențial al iernii în izbânda moldovenilor.
-
Cronici străine. Unul dintre cele mai proeminente portrete este cel oferit de cronicarul polonez Jan Długosz, care îl descrie pe Ştefan ca pe un „erou vrednic, egal altor viteji pe care-i preamărim”, subliniind că a fost primul lider contemporan care a obținut o „victorie decisivă” împotriva turcilor. Długosz adaugă că Ştefan nu și-a sărbătorit victoria cu petreceri, ci a postit 40 de zile, insistând ca laudele să fie adresate doar lui Dumnezeu.
La fel, Papa Sixtus al IV-lea comunică lumii creștine evenimentul victoriei: în scrisorile papale din 1475 Ştefan este numit „Athleta Christi” (Campion al Creștinătății) pentru vitejia sa. Deşi nu a acordat ajutor militar direct, curia papală a recunoscut oficial meritele voievodului. În schimb, alte foruri occidentale (Regele Casimir al Poloniei, Regele Matia al Ungariei) au menționat victoria în corespondență, însă au invocat „sărăcia de oameni și bani” ca motiv pentru neimplicare.
-
Cronici otomane. Sursele turceşti confirmă amploarea dezastrului. În hronica lui Şemseddin Ahmed Kemal Paşa (Pașa-zade) găsim descrierea pătimirilor armatei otomane: vestea că iarna sosise e descrisă ca un semn clar al înfrângerii viitoare; „armata prădătoare” era surprinsă de ploi torențiale care îi „udau de tot” și demoralizau săgețile ca „niște găini jumulite” în mijlocul luptelor. Așadar, și sursele turcești subliniază că natura adversă a terenului și climatului a fost crucială în pierderea luptei.
Alte izvoare coeve – cronicile lituaniene, moldo-germane sau scrisorile diplomaţilor (cum ar fi corespondența cavalerilor venețieni în Crimeea) – atestă deopotrivă amploarea victoriei și legitimitatea cauzei lui Ştefan. Însă cele mai detaliate relatări rămân cele menționate mai sus: cronicile internazionalțe și corespondența papală, care transformă victorie de la Vaslui într-un eveniment de importanță europeană.
Consecințe
Pe termen scurt, victoria de la Vaslui i-a adus lui Ştefan cel Mare o legitimitate şi un prestigiu uriaș în lumea creștină. El a fost aclamat drept apărător al creștinătății și „campion creștin” de facto. Pentru Moldova, bătălia a oferit câțiva ani de respirație; otomanii au fost alungaţi temporar din nordul Dunării și nu au mai atacat imediat. Domnul a marcat triumful ridicând la Vaslui (în 1490) o biserică în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, plasând în zid o inscripție care amintește de „milă Domnului” în acea victorie.
Totuși, sprijinul militar imediat promis de Occident nu s-a materializat decât simbolic. Papa Sixtus IV nu a trimis oaste, ci i-a acordat doar distincția onorifică Athleta Christi. Regele Poloniei şi cel al Ungariei, deși avertizați, și-au menținut trupele pe frontiere proprii – aşa cum se scrie în cronicile moldo-polone, Cazimir IV şi-a justificat nepăsarea prin „sărăcia sa” de oameni și mijloace.
Pe termen lung, victoria de la Vaslui a rămas un simbol al rezistenței Moldovei și al Europei creștine în fața Imperiului Otoman. Pentru locuitorii Moldovei și Țării Românești, Ștefan cel Mare a devenit un erou providențial, iar bătălia a inspirat scurte planuri de contraofensivă europeană (de pildă, un proiect inspirat de victoria de la Vaslui propunea o coaliție româno-maghiaro-polono-venetiană pentru un atac general asupra lui Mehmed al II-lea. Însă perspectiva reală a demostrat că efortul creștin comun era insuficient: în 1476 Mehmed II a reapărut în forţă pe Dunăre, declanşând Bătălia de la Valea Albă, iar în anii următori turcii şi-au recăpătat treptat terenul. În 1484, sub domnia lui Bayezid al II-lea, Poarta Otomană i-a smuls Moldovei porturile sudice (Cetatea Albă, Chilia), transformând-o formal în vasal al sultanului.
În definitiv, deși a întârziat expansiunea otomană şi a cimentat alianţe diplomatice (Moldova devenind un aliat valoros, dacă efemer, al creştinătății), victoria de la Vaslui nu a schimbat radical raporturile de forțe din regiune. Dar a dăinuit ca mărturie a curajului lui Ştefan: până astăzi, Moldova păstrează amintirea luptei eroice de la Podul Înalt, iar cronicarii vremii și-au continuat elogierea lui „athleta fidei” Ştefan cel Mare.
Surse: Descrierea bătăliei și a strategiilor lui Ștefan cel Mare se bazează pe cronici contemporane (moldovenești și străine). Printre cele mai citate se numără relatarea lui Grigore Ureche (cronicar moldovean), cronica poloneză a lui Jan Długosz şi epistolele papale ale lui Sixtus al IV‑lea. Informaţii suplimentare provin din surse otomane (Şemseddin Kemal Paşa) și din istorici moderni care au analizat contextul politic al acelei perioade. Faptele enunțate mai sus sunt susținute de sursele indicate.
