Legenda lui Bujor – Un Haiduc din Moldova
În inima codrilor Moldovei, la granița dintre legendă și istorie, se conturează figura lui Ștefan Bujor, unul dintre cei mai renumiți haiduci ai secolului al XIX-lea. Asemănător cu Robin Hood al englezilor sau cu alți eroi populari din Balcani, Bujor a devenit un simbol al rezistenței împotriva asupririi boierești și a nedreptăților sociale. Născut în secolul al XVIII-lea și executat în 1811 la Iași, povestea sa îmbină fapte istorice cu elemente mitice, fiind imortalizată în balade populare, literatură și tradiții orale. Acest articol explorează viața, faptele și moștenirea culturală a acestui haiduc legendar, bazându-ne pe surse istorice și literare.
Origini și Drumul spre Haiducie
Originea lui Ștefan Bujor rămâne învăluită în mister, cu istorici dezbătând dacă s-a născut în Moldova, în zona Bacăului, ca fiu al unei românce pe nume Voicu, sau dacă era originar din Sibiu, Transilvania, și s-a mutat la Iași pentru a scăpa de conscripție și a se căsători cu o femeie locală. Numele “Bujor” provine de la culoarea părului său roșu ca focul, un detaliu care adaugă un aer poetic figurii sale. În baladele populare, el este descris ca un tânăr țăran: “Și-nainte de-a fi haiduc / Eram tânăr bun de plug / Și-am plecat în codru frate / Să fac în lumea dreptate.”
Viața sa liniștită s-a transformat în urma abuzurilor boierești. Lucrând ca vătaf pe moșia boierului Catargiu, Bujor a fost bătut crunt pentru o pagubă minoră, ceea ce l-a determinat să jure răzbunare și să se refugieze în păduri. Anterior, fusese prins și condamnat la ocnă, dar soția sa a depus jalbe repetate la domnie, obținând iertarea de la domnul Alexandru Moruzi în 1805, cu condiția să renunțe la haiducie. Totuși, un nou abuz, de data aceasta din partea dregătorului Iordache Balș, l-a împins definitiv pe calea codrului.
Odată intrat în haiducie, Bujor și-a format o ceată de 12 tovarăși loiali, care i-au jurat credință. Ei atacau conace boierești, case de cămătari și negustori bogați, împărțind prada cu săracii, văduvele și orfanii. Faima sa s-a extins rapid în Moldova, Muntenia, Oltenia și chiar Transilvania, făcându-l unul dintre cei mai temuți haiduci ai epocii.
Faptele de Armă și Răzbunarea Fratelui de Cruce
Activitatea lui Bujor era marcată de atacuri rapide și strategice. Între 1808 și 1809, s-a ascuns la curtea boierului grec Gheorghe Caravia din ținutul Neamțului, unde l-a întâlnit pe haiducul Gheorghe Ardeleanu. Cei doi au devenit frați de cruce, amestecându-și sângele în vin, și au comis jafuri împreună, furând cai pe care îi vindeau în Bucovina. Relația cu Caravia s-a răcit când haiducii au refuzat să ucidă un negustor bogat la cererea boierului.
Tragedia a lovit când Ardeleanu a fost ucis de țiganii lui Caravia, în urma unei dispute amoroase implicând o femeie pe nume Catrina, pe care boierul a siluit-o ulterior. Aflând de crimă, Bujor a adunat martori la o crâșmă boierească, confruntând și bătând complicii – țigani precum Loniță Cojocariul, Vasile Vizitiul și alții – care au mărturisit detaliile uciderii. Dovezile au fost trimise autorităților, ducând la arestarea lui Caravia. Judecat și condamnat, boierul a fost decapitat la Copou pe 28 iunie 1810, iar mama sa închisă pe viață într-o mănăstire.
După această răzbunare, Bujor a continuat haiducia, aliindu-se cu alți boieri haiduci precum Constantin Cantacuzino și Ilie Catargiu. Ei au jefuit figuri proeminente: banul Andronache Donici (800 de galbeni), spătarul Iordache Sturdza (bijuterii și cai) și căpitanul Lupașcu din Bacău, căruia i-au luat bani strânși abuziv de la țărani și i-au returnat victimelor. Bujor evita uciderile inutile, dar comitea crime în lupte cu poterele sau pentru a obține prăzi.
Într-o încercare de a-și extinde influența, Bujor a căutat să unească cete de haiduci pentru a participa la Prima Răscoală Sârbă condusă de Karađorđe Petrović, contactând lideri precum Nichita Ungureanu și Ilie Darie Pomohaci. Deși nu a reușit să se alăture răscoalei, colaborările sale cu figuri precum preotul Ilie Maronsin (cu o ceată de 240 de oameni) și Ilie Petralifu au marcat o perioadă de intensă activitate în zone precum Neamț, Bacău și Basarabia.

Capturarea și Execuția
Presiunea autorităților a crescut: guvernatorul rus Kușnikov a organizat poteri masive, iar aliați precum Ilie Petralifu au fost capturați și decapitați în septembrie 1810. Bujor s-a refugiat în Transilvania și Oltenia, apoi la Focșani, unde a fost trădat de gazda sa, Grigore Țarălungă, din cauza unei datorii. Prins de caraulele rusești pe 14 septembrie 1810, a fost judecat și condamnat la moarte.
Execuția a avut loc la 20 ianuarie 1811, lângă iarmarocul de la Frumoasa, Iași, unde Bujor a fost spânzurat. Legendele spun că doctorul Gall ar fi cumpărat capul său pentru studiu, dar a refuzat să plătească pentru “tidvele boierești”. Balada populară imortalizată de Vasile Alecsandri descrie momentul: “Frunză verde de negară / Bujor se suie pe scară… / Plâng săraci cu jale amară, / Că nu-i scara Domnilor, / Ci e scara hoților, / Calea neagr-a morților.”
Moștenirea Culturală
Legenda lui Bujor transcende istoria, devenind un simbol al justiției populare. Povestea sa a fost relatată în opere precum “Povești moldovenești” de Radu Rosetti, “Poezii populare ale românilor” de Vasile Alecsandri și “Opere complete” de Alecu Russo. Istorici precum Eugen Șendrea în “Faptele haiducilor” subliniază rolul său în redistribuirea averilor și răzbunarea nedreptăților.
Astăzi, Bujor este evocat în tradiții locale, cum ar fi reconstituirile “Bandei lui Bujor” în munții Neamțului, și în studii despre haiducie ca formă de rezistență socială. Figura sa amintește de o epocă tulbure, unde haiducii erau văzuți atât ca tâlhari, cât și ca eroi ai poporului.
În concluzie, legenda lui Ștefan Bujor capturează esența haiduciei moldovenești: un amestec de curaj, răzbunare și idealism social. Deși sfârșitul său a fost tragic, moștenirea sa trăiește în folclorul românesc, inspirând generații să reflecteze asupra justiției și rezistenței.