Destinul tragic al lui Bogdan Vodă Orbul, fiul lui Ștefan cel Mare, care și-a pierdut un ochi

Bogdan al III-lea, cunoscut în istorie sub porecla de “cel Orb” sau “cel Chior”, reprezintă una dintre figurile mai puțin celebrate ale dinastiei mușatine, dar a cărei viață a fost marcată de un destin plin de provocări și tragedii. Fiul legitim al marelui voievod Ștefan cel Mare și al Mariei Voichița, Bogdan a moștenit un tron instabil, într-o perioadă de conflicte permanente cu vecinii puternici ai Moldovei. Născut pe 9 martie 1479 la Huși, el a urcat pe tron la doar 25 de ani, după moartea tatălui său, și a domnit între 2 iulie 1504 și 20 aprilie 1517. Deși a demonstrat curaj și abilități militare asemănătoare cu ale părintelui său, domnia sa a fost umbrită de înfrângeri, invazii devastatoare și un defect fizic care i-a adus porecla infamă. Articolul de față explorează traiectoria sa tragică, bazându-se pe surse istorice care subliniază lupta sa constantă pentru supraviețuire într-o epocă tulbure.

Viața timpurie și pierderea ochiului

Bogdan s-a născut într-o familie ilustră: tatăl său, Ștefan cel Mare, era deja un domnitor legendar, iar mama sa, Maria Voichița, era fiica lui Radu cel Frumos, domnul Țării Românești, și nepoată a lui Vlad Dracul. Această ascendență nobilă i-a oferit lui Bogdan o poziție privilegiată, fiind asociat la domnie încă din 1497, la vârsta de 18 ani. Totuși, anul 1497 a marcat și un moment tragic în viața sa: participarea la bătălia de la Codrii Cosminului împotriva polonezilor, unde se crede că și-a pierdut vederea la un ochi. Cronica lui Grigore Ureche, din secolul al XVII-lea, îl descrie drept “cel orb și grozav”, sugerând un caracter feroce, dar porecla “orb” a fost probabil exagerată de surse poloneze pentru a justifica refuzul unor alianțe matrimoniale ulterioare.

Nu există dovezi clare că Bogdan era complet orb; mai degrabă, defectul fizic era limitat la un singur ochi, posibil cauzat de o rană în luptă. În frescele din bisericile vremii, precum cele de la Sfântul Ilie din Suceava sau Mănăstirea Putna, el este înfățișat fără semne evidente de infirmitate, ceea ce contrazice acuzațiile de “sluțenie” propagate de cronicarii poloni. Totuși, această infirmitate a devenit un simbol al destinului său tragic, reprezentând nu doar o pierdere fizică, ci și un obstacol în diplomația epocii, unde aspectul exterior conta în alianțele regale.

Urcarea pe tron și provocările inițiale

La moartea lui Ștefan cel Mare, în iulie 1504, Bogdan a preluat un principat slăbit de războaie și amenințat din toate părțile: Polonia la nord, Imperiul Otoman la sud și hoardele tătărești la est. Avea aproximativ 25 de ani și a moștenit o țară cu resurse limitate, dar cu o tradiție de rezistență. Domnia sa a fost zbuciumată de la început, marcată de conflicte externe care i-au testat limitele. Spre deosebire de tatăl său, care obținuse victorii legendare, Bogdan a trebuit să navigheze prin alianțe fragile și înfrângeri umilitoare.

Una dintre primele sale ambiții a fost recuperarea Pocuției, o regiune disputată cu Polonia, pe care o vedea ca zestre potențială. În acest scop, a cerut mâna Elisabetei, sora regelui Poloniei Alexandru Iagello, promițând chiar concesii religioase, inclusiv promovarea catolicismului în Moldova. Logodna a fost încheiată în 1506, dar după moartea regelui polonez, succesorul său, Sigismund I, a anulat-o, invocând presupusa “sluțenie” a lui Bogdan – o referire la ochiul pierdut. Acest refuz a dus la un război deschis: Moldova a invadat Polonia, dar Bogdan a fost înfrânt decisiv la Hotin pe Nistru în 1509. Pacea din 17 ianuarie 1510 l-a obligat să renunțe la pretenții, acceptând condiții economice și politice defavorabile. Acest episod ilustrează tragedia personală: un vis de alianță matrimonială transformat în umilință națională.

Invaziile tătărești și alianțele fragile

Destinul tragic al lui Bogdan s-a manifestat cel mai clar în fața amenințărilor nomade. În 1510, tătarii au năvălit în Moldova, prădând țara și luând peste 74.000 de robi – o catastrofă demografică și economică. Bogdan a reușit să prevină o nouă invazie în noiembrie același an, dar în 1511, tătarii au revenit, ocupând părți din teritoriu. Disperat, el a apelat la ajutor polonez, iar în 1512, forțele combinate au oprit avansul inamicilor. Aceste lupte continue au epuizat resursele Moldovei, lăsând țara vulnerabilă.

Relațiile cu Țara Românească au fost de asemenea tensionate. În 1507, Bogdan a intrat în conflict cu Radu cel Mare, dar o împăcare a venit prin intervenția mitropolitului Maxim, care a invocat rudenia și limba comună a celor două țări românești. Pentru a contrabalansa amenințările, în 1514, logofătul Tăutu a fost trimis la Poarta Otomană pentru a negocia suzeranitatea, cu un peșcheș anual, asigurând autonomie și protecție împotriva tătarilor. Această decizie, deși pragmatică, a marcat începutul dependenței Moldovei de otomani, un alt aspect tragic al moștenirii sale.

Căsătoriile, succesiunea și moștenirea

Viața personală a lui Bogdan a fost la fel de zbuciumată. A avut trei soții: Anastasia (decedată în 1512), Stana (decedată în 1518) și Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău din Țara Românească. Din păcate, nu a avut copii legitimi, ceea ce a complicat succesiunea. Totuși, a lăsat descendenți ilegittimi, dintre care trei fii au ajuns domni ai Moldovei: Ștefăniță Vodă (1517–1527), Alexandru Cornea (1540–1541) și Alexandru Lăpușneanu. Această lipsă de moștenitori direcți legitimi a contribuit la instabilitatea ulterioară a tronului.

Bogdan a bătut monede de argint și a fost înfățișat în fresce, încercând să-și consolideze imaginea. Cu toate acestea, el nu a atins gloria tatălui său, rămânând în umbra lui Ștefan cel Mare.

Moartea și concluzie

Bogdan Vodă Orbul a murit pe 20 aprilie 1517, la Huși, la vârsta de 38 de ani, și a fost înmormântat la Mănăstirea Putna, alături de tatăl său. Cauza morții nu este clar specificată în surse, dar contextul unei domnii epuizante sugerează uzura prematură cauzată de războaie și stres.

Destinul său tragic rezidă în contrastul dintre potențial și realitate: un fiu al unui erou național, marcat de o rană fizică ce i-a sabotat ambițiile diplomatice, înfrângeri militare, invazii devastatoare și absența unei moșteniri stabile. Deși curajos și “grozav”, așa cum îl descria Ureche, Bogdan a fost victima unei epoci crude, unde supraviețuirea depindea de alianțe fragile și noroc. Astăzi, el rămâne o figură emblematică a rezilienței moldovenești, dar și a fragilității puterii într-o lume ostilă.