În istoria României, unii eroi rămân gravate în memoria colectivă, iar alții, deși au scris pagini de glorie cu sânge și curaj, sunt lăsați treptat în umbră. Alexandru Candiano-Popescu (1841–1901) este unul dintre aceștia: „nebunul de la Ploiești”, revoluționar, ziarist, politician liberal și, mai ales, eroul de la Grivița din Războiul de Independență. Omul care a condus asaltul asupra redutei turcești pe 30 august 1877, contribuind decisiv la prima mare victorie a armatei române, a fost decorat cu cele mai înalte distincții, a ajuns general de brigadă și aghiotant regal, dar astăzi numele său este cunoscut mai mult din titluri de YouTube sau articole aniversare.
Născut la 27 ianuarie 1841 în Lipia (județul Buzău), fiul lui Dumitru Popescu și al Zincuței Urziceanu (nepoată a domnitorului Alexandru Ghica), Candiano-Popescu a avut o tinerețe tumultuoasă. A absolvit Școala Militară de Ofițeri din București în 1857 ca sublocotenent de artilerie, dar a demisionat în 1867 pentru a studia dreptul în Italia. Inteligent, ambițios și șiret, s-a remarcat ca ziarist prin fondarea publicațiilor Perseverența și Democrația, unde a criticat dur dinastia străină și a susținut idealurile liberale.
Viața sa politică a fost plină de contraste. A participat la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, iar în august 1870 a condus celebra „Republică de la Ploiești” – o lovitură republicană anti-Carol I care a eșuat rapid, dar i-a adus porecla „Nebunul de la Ploiești”. Arestat împreună cu alți 40 de conjurați, a fost achitat de tribunalul din Târgoviște grație sprijinului public. A contribuit la fondarea Partidului Național Liberal în 1875, semnând programul alături de Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu. Ulterior, paradoxal, a devenit aghiotant al regelui Carol I (1880–1892), colonel în 1882, general de brigadă în 1894 și comandant al Corpului III Armată. Criticat de Mihai Eminescu pentru această „trădare” a idealurilor antidinastice, Candiano-Popescu a ilustrat perfect adaptabilitatea clasei politice românești a epocii: de la revoluționar la loial al tronului.
Momentul său de glorie eternă a venit însă pe câmpul de luptă. În 1877, deși nu era obligat, s-a mobilizat voluntar ca ofițer de miliție și a preluat comanda Batalionului 2 Vânători din Divizia 4 Infanterie (Prahova). Pe 30 august 1877 (11 septembrie stil nou), în timpul celui de-al treilea asalt asupra redutei Grivița, trupele sale au jucat un rol decisiv în cucerirea fortificației otomane – prima victorie majoră a armatei române în Războiul de Independență. Generalul Alexandru Cernat, ministrul de Război, l-a citat în ordinul de zi al armatei: ofițerul voluntar s-a oferit să conducă batalionul „nefiind chemat la comanda acestuia”, dând exemplu de curaj. Soldații săi au cucerit reduta Grivița 2, iar Candiano-Popescu a fost avansat pe loc la gradul de locotenent-colonel. A primit Steaua României (gradul de ofițer), Virtutea Militară de aur, Trecerea Dunării, Apărătorii Independenței și Crucea Sf. Gheorghe rusească.
A existat și o controversă legată de capturarea drapelului otoman (unii istorici au atribuit meritul sergentului Grigore Ion, iar Candiano-Popescu a fost acuzat că și-a promovat propria versiune), dar rolul său în victorie rămâne incontestabil. Batalionul 2 Vânători a plătit un tribut greu, iar curajul comandantului său a simbolizat vitejia ostașilor români la Grivița.
După război, Candiano-Popescu a continuat o carieră militară și administrativă de succes, dar gloria de la Grivița a rămas punctul culminant. A murit la 25 iunie 1901 la Târgoviște. Funeraliile sale au fost grandioase: cortegiul a traversat orașul, sicriul a fost transportat cu trenul la București, purtat pe umeri de soldații din Batalionul 2 Vânători până la Biserica Sf. Gheorghe, iar la înmormântare au participat miniștri, generali și delegații regimentelor. Sicriul a fost așezat pe un afet de tun tras de șase cai, simbol al respectului armatei.
De ce este astăzi „eroul uitat”? Poate pentru că istoria oficială a preferat figuri mai „curate” sau mai monumentale, poate din cauza imaginii sale de oportunist politic sau pur și simplu pentru că Grivița a fost eclipsată de Pleven și de alți eroi. Totuși, Alexandru Candiano-Popescu rămâne un personaj emblematic al secolului al XIX-lea românesc: un om care a trăit cu pasiune idealurile naționale, a luptat cu arma și cu pana și a murit ca general respectat. Merită să fie readus în memoria colectivă nu ca un „nebun” sau un politician versatil, ci ca eroul de la Grivița care a ajutat România să devină independentă.
„Nu vă temeți de moarte, ostași! Eu sunt fericit să mor azi, căci lupt pentru țară, pentru lege!” – se spune că ar fi strigat înainte de asalt. Cuvinte care, la 150 de ani distanță, încă merită auzite.
