Mai multe legende și povești populare vikinge descriu execuția prin metoda de tortură numită „vulturul însângerat”, în cadrul căreia victimele erau menținute în viață în timp ce spatele le era tăiat, iar apoi coastele, plămânii și intestinele le erau extrase și expuse sub forma unor aripi însângerate.
Vikingii nu se plimbau prin lume ca să împartă flori. Dacă e să dăm crezare legendelor lor, nordicii își torturau cu cruzime victimele, în numele zeului Odin, în teritoriile cucerite. Iar când era pomenită metoda de tortură numită „vulturul însângerat”, oamenii fugeau cât vedeau cu ochii.
Saga scandinave descriu „vulturul însângerat” ca una dintre cele mai dureroase și îngrozitoare metode de tortură imaginate vreodată. Povestea spune:
„Contele Einar a mers la Halfdan și i-a crestat un vultur însângerat pe spate, adică i-a înfipt sabia lângă șira spinării și a tăiat toate coastele, de la șira spinării până la gonade, și i-a scos plămânii…”
Istoria execuțiilor prin metoda de tortură „vulturul însângerat”
Una dintre cele mai timpurii relatări privitoare la folosirea acestei metode datează din anul 867. Povestea începe cu câțiva ani înainte, când Aella, rege al Northumbriei (din Anglia de azi) a fost ținta unui atac viking.
Aella l-a ucis pe liderul viking Ragnar Lothbrok aruncându-l într-o groapă cu șerpi vii. Drept răzbunare, fii lui Lothbrok au invadat Anglia în 865. Când danezii au capturat York, fiul lui Lothbrok, Ivarr cel fără de Oase (cel mai temut viking al acelui timp) a ordonat ca Aella să fie ucis.
Desigur, a-l ucide nu era de ajuns. Tatăl lui Ivarr avusese o soartă groaznică, murind într-o groapă cu șerpi. Ivarr a vrut să dea un exemplu cu Aella și să bage frica în oasele dușmanilor. Astfel, l-a condamnat pe rege la „vulturul însângerat”.
Care era procedura
Istoricii moderni dezbat felul în care vikingii practicau această metodă de tortură și se întreabă dacă o practicau cu adevărat. Metoda este atât de crudă și îngrozitoare, încât este greu de crezut că a fost pusă în aplicare.
Chiar dacă ar fi doar ficțiune literară, nu se poate nega că ritualul îți strânge stomacul în menghină. Mâinile și picioarele victimei erau legate, ca omul să nu scape și să nu facă mișcări bruște.
Apoi, victima era înjunghiată lângă coccis și în sus, spre cutia toracică. Apoi, fiecare coastă era separată meticulos de șira spinării cu un topor, iar organele interne ale victimei erau complet expuse.
Se spune că victima era vie în timpul întregii proceduri. Mai mult, vikingii dădeau cu sare (sub forma unui stimulant salin) pe rană.
De parcă nu era de ajuns, după ce tăia toate coastele victimei și le întindea ca pe niște degete gigantice, călăul îi scotea apoi plămânii, ca să pară că muribundul avea o pereche de aripi însinse pe spate.
Astfel, metoda de tortură putea fi contemplată în toată gloria sa oribilă. Victima devenise o pasăre însângerată.
Ritualul din spatele „vulturului însângerat”
Regele Aella nu a fost ultimul rege executat prin această metodă. Un savant crede că cel puțin alte patru personaje notabile din istoria nordului european au avut aceeași soartă. Regele Edmund al Angliei a fost, de asemenea, o victimă a lui Ivarr cel fără de Oase.
Se crede că Halfdan, fiul regelui Halardr din Norvegia, regele Maelgualai din Munster și arhiepiscopul Aelheah au căzut cu toții victime torturii cu „vulturul însângerat”, fiindcă au fost victimele nemilosului și sângerosului Ivarr.
Asta înseamnă că tortura a fost pusă în practică în Anglia, Irlanda și Franța. Existau două motive pentru care vikingii foloseau „vulturul însângerat”. În primul rând, credeau că este un sacrificiu uman pentru Odin, părintele panteonului nordic și zeul războiului.
În al doilea rând, un motiv mai plauzibil este că metoda de tortură era practicată ca pedeapsă pentru indivizii fără onoare. Potrivit povestirii vikinge Orkneyinga, Halfdan a fost înfrânt în luptă de contele Einar, care l-a torturat apoi folosind metoda. În mod similar, Aella a fost torturat din răzbunare.
Într-adevăr, poveștile despre „vulturul însângerat” – adevărate sau nu – ar fi umblat prin viu grai și fi golit orice sat din calea vikingilor. Zvonurile despre o astfel de tortură i-ar fi făcutpe vikingi să pară feroce.
Ritual sau zvon?
Victimele acestei metode de tortură au fost ucise în secolul IX și X, poate și în secolul XI. Relatările scrise (adesea ornamentate și povestite în nopțile lungi din nord) nu au apărut decât în secolele XII și XIII.
Cei care au scris saga vikinge au auzit relatările și le-au consemnat. Poate au exagerat ferocitatea vikingilor ca să-i facă să pară și mai eroici.
Dar s-ar putea ca povestea „vulturului însângerat” să fie, totuși, adevărată. Poeții care au descris metoda de tortură au notat detalii foarte exacte. Se poate ca tocmai aceste descrieri amănunțite să fie dovada că vikingii au practicat metoda.
Un istoric danez, Saxo Grammaticus, spune că ritualul consta în încrustarea unui vultur pe spatele victimei și alte detalii au fost adăugate mai târziu, „combinate în secvențe inventive, cu scopul de a obține o groază cât mai mare.” „Vulturul însângerat” era fie o metodă reală, fie o unealtă de propagandă. În orice caz, era îngrozitor.
Alte metode de tortură ale vikingilor
„Carnea atârnată” era la fel de îngrozitoare pe cât sună. Vikingii le străpungeau victimelor călcâiele, treceau sfori prin găuri și apoi le atârnau cu capul în jos. Străpungerea călcâielor era groaznic de dureroasă și apoi sângele se acumula în partea superioară a corpului (victima fiind de acum atârnată de picioare).
„Plimbarea fatală” era o altă metodă de tortură. Abdomenul victimei era spintecat, iar o parte din intestin era scos. Apoi, călăul scotea intestinele victimei pe măsură ce aceasta dădea ocol unui copac. În cele din urmă, tractul intestinal al victimei rămânea înfășurat pe copac.
Fie că era „vulturul însângerat”, „carnea atârnată” sau „plimbarea fatală”, vikingii știau cum să dea un exemplu prin moartea inamicilor lor.
Dacă aceste metode de tortură sunt adevărate, ele aparțin trecutului întunecat al omenirii. Dacă sunt false, trebuie spus că vikingii știau cum să le bage frica în oase celorlalte popoare fără să fie nevoiți să facă mare lucru.
