Dacă ne uităm cu atenție la câteva documente de la Muntele Athos din secolul al XIV-lea vedem că românii aveau o conștiință etnică bine definită în acea vreme, la fel ca și grecii de pe acolo. Este vorba de un conflict între Vlaicu vodă al Țării Românești și Hariton, starețul mănăstirii Cutlumus de pe Muntele Athos.
Încă din vremea lui Alexandru Basarab (1352-1364, fiul ne-cumanului Basarab I) Țara Românească a finanțat construirea unui zid de apărare pentru mănăstirea Cutlumus, însă în vremea lui Vlaicu vodă s-a ajuns la un conflict. Voievodul Țării Românești a solicitat mănăstirii să accepte călugări români, cărora să li se permită ”viață de sine”, adică să nu fie supuși obștii călugărilor greci – iar starețul Hariton a refuzat. Din frazarea documentelor redactate de Hariton în timpul negocierilor cu Vlaicu vodă rezultă existența unei conștiințe etnice românești și grecești – care dincolo de chestiunile de suprafață reprezenta tocmai esența conflictului. Să vedem ce zic documentele, mai întâi cum vedea Vlaicu-vodă conflictul:
Când au început să meargă și dintre ungrovlahii noștri în această mănăstire, și s-au dus mulți, s-a întâmplat că romeii care se osteneau (…) s-au înspăimântat și cârteau împotriva preasfințitului meu părinte și egumenului lor, spunând că: ”atâția ani ne-am ostenit cu tine (…) iar acum ai hotărât să sfârșești cu noi, dându-ne pe mâna ungrovlahilor ca să ne aibă de robi?”
Astfel că voievodul Țării Românești a făcut un jurământ, a cărui esență este următoarea:
Jur pe sfintele evanghelii ale lui Dumnezeu (…) că niciodată nu va încerca un ungrovlah să tulbure cu ceva pe vreunul dintre romeii care se ostenesc acolo (…) Dacă în încercarea sa ungrovlahul nu va vrea să ocolească încurcătura (…) să fie alungat din mănăstire ca un neascultător al poruncii domniei mele.
Cu alte cuvinte, voievodul devenea în 1369 garant în cadrul unui conflict etnic dintr-o mănăstire de la Muntele Athos: ungrovlahi (români) versus romei (greci). Există și niște condiții, respectiv ca grecii să fie ținuți în frâu:
Să nu încerce careva dintre ungrovlahi să-i îndepărteze pe romei, spunând că zidurile de apărare, sala de mese, biserica, chiliile și animalele pe care le va cumpăra domnia mea au fost făcute pentru ungrovlahi, din care pricină se avântă și încearcă să stăpânească peste romei (…) dacă vreunul dintre romei va încerca să facă lucruri asemnătoare împotriva unui ungrovlah sau va vrea să-l smintească și să-l tulbure, să fie supus și acesta unor pedepse, ca un răzvrătit.
Starețul Hariton a lăsat o variantă proprie a conflictului în care enunță de asemenea condiția esențială:
Apoi, prin tradiționala înțelegere și semnătură să acorde romeilor de acuma și care cu ajutorul lui Dumnezeu vor veni de aici înainte, cuvenita cinste din partea vlahilor, precum și deplina liniște (…) spre a nu fi stingheriți de vlahi în nici un fel.
Disputa se poartă în termenii ”vlahi versus romei”, ceea ce dovedește existența unei conștiințe etnice la ambele părți implicate în conflict. Neagu Djuvara cunoaște documentul (apărut în Fontes, vol. IV, p. 278) însă preferă să ignore esența etnică, afirmând pur și simplu că acest conflict ar fi o dovadă a incapacității românilor de a se supune vieții monahale (o altă incoerență a lui Djuvara în Thocomerius – Negru vodă, unde susține că etnicitatea avea prea puțină valoare în secolul al XIV-lea).
