Motivele pentru care a avut succes armata romană
Războaiele romanilor aveau șanse mari de succes din cauza unor factori cheie: geografia defensivă a Italiei, număr mare de soldați, armata disciplinată și inovatoare, comanda centralizată, ingineri experți și diplomația eficientă. Aliații au contribuit cu oameni, provizii și resurse precum cereale și nave, în timp ce abordarea incluzivă a Romei față de popoarele cucerite și-a întărit baza de putere. Pregătirea constantă pentru război și credința în superioritatea sa culturală au determinat, de asemenea, succesul militar al Romei.
În cultura romană, valorile marțiale erau foarte apreciate, iar războiul era o sursă de prestigiu pentru clasa conducătoare, unde progresul în carieră provenea din eforturile militare încununate de succes. Într-adevăr, conflictul din cultura romană era moștenit de la originile Romei și la bătălia mitică dintre Romulus și Remus.
Această sete de război, combinată cu ceea ce Polybius a declarat drept „resurse inepuizabile în provizii și oameni”, a însemnat că Roma va deveni un inamic teribil și formidabil pentru popoarele din Marea Mediterană și dincolo de ele.
Cu toate acestea, au existat și momente în care romanii au întâlnit armate mai puternice, cum ar fi împotriva Cartaginei, Partiei și triburilor germanice, sau când romanii s-au luptat cu semenii lor, cum ar fi războaiele civile dintre Iulius Cezar și Pompei sau Vitellius împotriva lui Otho, unde măcelul a atins proporții și mai mari.
În Republică, declarația de război era în teorie în mâinile poporului, dar în practică decizia de a ridica armele era decisă de Senat. Începând cu Augustus, decizia a devenit numai a împăratului. Odată ce acțiunea militară s-a decis, trebuiau îndeplinite anumite ritualuri, cum ar fi sacrificii și oracole, pentru a găsi semne favorabile și ritualul de suplicație, în care rugăciunile și ofrandele erau oferite la fiecare dintre templele zeilor majori.
Pe lângă trupele antrenate, armata romană se folosea și de mercenari
Armata romană și-a lăsat amprenta oriunde a mers, a creat drumuri, depozite și baze. Oricare sau ambii consuli au condus războiul pe câmpul de luptă, deși comanda putea sta, de asemenea, în mâinile unui pretor sau pro-magistrat care, în caz contrar, conducea legiuni individuale.
Dacă ambii consuli erau prezenți, aceștia schimbau comanda în fiecare zi. În perioada imperială, împăratul însuși putea conduce armata. Tribunii și legații puteau comanda, de asemenea, o legiune sau detașamente subsidiare și fiecare unitate de 200 de oameni era comandată de doi centurioni (unul fiind senior), rezultând în jur de 60 de centurioni pentru o legiune.
La începutul perioadei republicii, formarea trupelor a urmat exemplul falangei grecești, dar din secolul al III-lea î.e.n. până în secolul 1 î.e.n., tactica de desfășurare a infanteriei s-a schimbat. Cea mai mare unitate din armata romană era legiunea de 4.200 de oameni împărțiți în 30 de divizii sau manipule, care erau dislocate fiecare în trei linii (hastati, principes și triarii care erau veteranii) aranjate ca într-o tablă de șah (quincunx).
Alți 800 până la 1200 de soldați cu arme ușoare (veliți), adesea din aliații Romei, luau poziție în fața legiunii cu 300 de cavaleriști poziționați în sprijinul lor. Aceste două grupuri au fost folosite ca scut pentru legiunile grele de infanterie și, de asemenea, au împins inamicul de pe flancuri când inamicul s-a întâlnit frontal cu legiunile. De asemenea, puteau fi angajate și trupe de mercenari de specialitate cu abilități care le lipseau romanilor, cum ar fi arcașii cretani și praștierii din Rodos.
Roma a fost înfrumusețată din prada de război
Victoria în luptă a adus noi teritorii, Roma a dobândit bogății și resurse, i-a convins pe dușmani să caute pace și a transmis un mesaj clar că Roma își va apăra frontierele, că avea o sete nesățioasă de expansiune și a oferit dovezi de nerefuzat despre cât de formidabilă este mașinăria sa de luptă.
Comandanții învingători s-au folosit de prada de război pentru înfrumusețarea Romei, de exemplu, teatrul lui Pompei, forul lui Augustus și Colosseumul lui Vespasian. Alte sărbători arhitecturale ale victoriei au inclus obeliscuri și coloane, dar poate cel mai izbitor monument al vanității militare romane a fost arcul de triumf, cel mai mare și mai decorativ fiind cel al lui Constantin I la Roma.