Limba dacă a fost o limbă indo-europeană antică, vorbită de populațiile geto-dace din zona carpatică. Specialiștii o consideră înrudită cu limbile tracice, dar nu există unanimitate dacă acestea erau dialecte ale aceluiași idiom sau limbi de sine stătătoare. Documentarea directă este aproape inexistentă: practic nu s-a păstrat niciun text original în limba dacă. Cunoașterea pe care o avem provine în principal din izvoare greco-romane indirecte: inscripții monetare, nume proprii și nume de locuri, precum și liste de plante ori fragmente citate de autori antici. De exemplu, pe o monedă geto-dacică apare inscripția „ΚΟΣΩΝ” (Koson), care se crede că desemna un rege dac, iar aproximativ 50 de denumiri de plante medicinale din Dacia ne sunt cunoscute din scrierile antice. În plus, o serie de legende personale apar în izvoarele latine, precum celebra inscripție „DECEBALUS PER SCORILO” găsită pe un vas ceramic; aceasta a fost interpretată fie ca „Decebal, fiul lui Scorilo”, fie pur și simplu ca o marcă de olar.

Epigrafic, nu s-a descoperit nicio inscripție clar în limba dacă: de regulă, orice text găsit în Dacia a fost scris cu alfabet grec sau latin, și multe inscripții atribuite dacilor sunt de fapt de origine romană sau tracică. Câteva excepții rămân neelucidate: de pildă, „Decebalus per Scorilo” menționat mai sus este contestată – s-ar putea traduce chiar în latină („Decebalus prin Scorilo”), fără a fi neapărat un text autohton. Datele epigrafice concrete despre limba dacă sunt astfel extrem de limitate. Totuși, fragmente de limbă geto-dacă apar indirect în latinizări regionale: cca. 400 de cuvinte românești sunt astăzi de origine neclară, iar unii specialiști propun ca ele să provină din substratul dacic. Exemple convenționale sunt balaur (“dragon”), brad (“molid”), brânză, mal (“țărână, mal de râu”), strugure etc., deși dicționarele etimologice recunosc adesea posibile surse latine sau slave pentru aceste cuvinte. O indicație a vechilor legături lingvistice este faptul că circa 160–300 cuvinte comune românei și albanezei nu există în celelalte limbi romanice; acestea se consideră adesea relicve ale limbii daco-getice, împărtășite de albanezi ca reprezentanți ai substanței dacice sud-danubiene. În plus, ambele limbi folosesc sufixe de articulare similare (-ul, -a în română și -u, -a în albaneză), semn al influențelor paleo-balcane comune. În ansamblu, însă, româna este în esență un idiom roman („română populară”) rezultat din colonizarea romană a Daciei. Lingviștii avertizează că, într-o asemenea limbă neo-latină, originea latină a majorității cuvintelor este mult mai probabilă decât proveniența daco-getică. Concluzia comună este că substratul dacic în română există, dar este fragmentar și greu reconstruit – limbajul românilor medievali și moderni rămâne în primul rând de sorginte latină.

Existența unui alfabet dacic: dovezi și speculații

În prezent, comunitatea academică nu recunoaște existența vreunei scrieri originale geto-dace. Dacii nu ne-au lăsat „tablete” sau manuscrise certificate ca fiind scrise în alfabet propriu. Singurele exemple invocate de unii simpatizanți sunt controverse: de pildă, în 1878 s-au descoperit plăcuțe de plumb de la Sinaia cu text necunoscut – dar arheologii români le consideră falsuri din secolul XIX (așa-numitele „falsuri ale lui Hasdeu”); directorul Institutului de Arheologie le-a analizat superficial și a concluzionat că nu conțin scriere autentică. În rest, niciun artefact epigrafic nu a fost autentificat ca text în limba dacă. Chiar manuscrisele misterioase antice care au fost puse recent pe tapet nu au nimic confirmat: de exemplu, o colecție privată maghiară – Codexul Rohonczi – a fost considerată de autori ca fiind scrisă cu 150 de „caractere dacice” pe baza unei pseudo-descifrări, dar aceasta nu a fost acceptată științific. Muzeografii notează că acest codex rămâne nedescifrat; scrierea sa este inedită și nu există traduceri confirmate de experți.

Pledoaria pentru un „alfabet dac” se bazează adesea pe interpretări ezoterice și nu pe artefacte clare. Unele lucrări recente pretind că vechi texte „geto-dacice” (scrise, de exemplu, de Deceneu sau Zalmoxis) ar fi existat, dar ele nu sunt atestate arheologic şi provin doar din surse literare târzii şi dubioase. De fapt, izvoare clasice precum Iamblichus sau Jordanes menționează legi și învățături getice „scrise”, dar studiile moderne arată că aceste relatări au fost reinterpretări greșite ale legilor gotice și nu dovezi reale despre geto-daci. În concluzie, nu există dovezi recunoscute pentru un alfabet geto-dac: presupusele semne de pe artefacte nu pot fi identificate ca un sistem coerent, iar comunitatea arheologică și lingvistică tratează aceste afirmații cu prudență, considerând că ele mai degrabă aparțin domeniului speculațiilor pseudoștiințifice.

Teorii alternative și controversate

În ciuda lipsei de probe, în spațiul public au circulat numeroase teorii neconvenționale despre limba și scrierea dacilor. Printre ele se numără credința într-un alfabet dac antic, alcătuit din sute de simboluri. Un exemplu este pretinsa „descifrare” a Codexului Rohonczi de către arheologul Viorica Enachiuc, care susține că textul ar fi redactat în secolele XI–XII în latină populară (așa-numita „daco-română”), dar cu caractere atribuite unui vechi alfabet dac de ~150 de litere. Astfel de afirmații se regăsesc și în articole senzaționaliste, cu titluri precum „S-a descoperit alfabetul dacic!”, în care se afirmă că dacii ar fi scris de la dreapta la stânga și de jos în sus. Niciun specialist independent nu a validat însă aceste „descifrări”, iar multe din ele provin din cercuri netradiționale.

Alte teorii interzise adâncesc și mai mult mitul dacic: de exemplu, unii autori atribuiau dacilor o legătură străveche cu pelasgii și cu popoare precum sumerienii. Savantul neoprotochronist Nicolae Densușianu, la sfârșitul secolului XIX, a afirmat că dacii (”daco-geți”) ar fi fost chiar „națiunea adamică a Pelasgilor” și că limba lor ar fi avut „rudenii simultane cu latina, etrusca, sumeriana și sanscrita”. El susținea, de pildă, că limba latină ar deriva din limba dacă (sau „protoromână”) și că dacii „vorbeau latină înaintea latinilor” – o interpretare fără suport lingvistic. Asemenea idei au fost moștenite de grupuri de protocroniști și „dacopați” moderni. În prezent, publicații și canale media naționaliste au promovat continuu viziuni în care românii ar trage mai degrabă dintr-o civilizație geto-dacică pură decât din romani, sau în care Roma antică ar fi fost odinioară dominată de traci. Astfel de curente interpretează mitologic și conspiraționist o serie de date istorice (de exemplu, că eroi ca Aeneas ar fi troieni-traci, ca să lege originea Romei de tracii carpatici).

În fine, unele cercuri promovează ideea că dacii ar fi avut cunoștințe avansate transmise din civilizații preistorice: vasul lui Zamolxe sau comorile getice de la Sarmizegetusa sunt prezentate ca dovezi ale unei Dacii „magice” și mult mai „străvechi” decât recunoaște istoria oficială. Teoriile despre Dacia antică ca leagăn al unor înțelepciuni universale (influențate eventual de atlantiști sau cărturari antici mitici) fac obiectul unor lucrări pseudo-istorice, în care supoziții fără bază sunt îmbrăcate în argumente «științifice». În esență, toate aceste perspective alternative sunt parte a fenomenului numit „dacopație” – o obsesie naționalistă cu trecutul tracic/dacic. Criticii de specialitate (istoriografii moderni) avertizează că acest fenomen combină deseori elemente mistice și naționaliste cu afirmații fără fundament lingvistic veridic.

De ce sunt respinse de specialiști și cum sunt percepute de public

Comunitatea academică respinge teoriile alternative din lipsă de dovezi și de rigurozitate metodologică. Istoricii și lingviștii subliniază că cercetarea științifică se bazează pe metode comparative și arheologice verificate. În contrast, miturile pseudo-istorice despre limba dacă ignoră regulile elementare ale lingvisticii comparate. De pildă, Nicolae Densușianu a fost criticat dur de către savanți pentru că “ignora elementele de bază ale lingvisticii comparative” şi amesteca lingvistică cu naționalism primordialist. În lumina studiilor moderne, ideile că dacii ar fi transmis scrisori secrete din neolitic, sau că latina provine din limba dacă, sunt considerate eronate. În general, arheologii și lingviștii consideră că singura dovadă clară rămâne romana populară locală, formată după cucerirea romană, cu un substrat geto-dacic modest. Orice abordare care minimalizează dramatic influența romană sau care susține falsa contopire a dacilor cu civilizații străine este tratată ca speculație nefondată. De pildă, Horia (un istoric contemporan) subliniază că niciun savant nu poate ignora existența limbilor romanice: deci teoria „neromanizării” popoarelor băștinașe (inclusiv a dacilor) contrazice realitatea că româna este limbă romanică și că poporul român își are originile în comunități romanizate din Dacia. În consecință, ideologiile care neagă romanizarea Daciei nu pot concura cu argumentele istorice și lingvistice serioase (de exemplu, deschiderea generală a populației la noua cultură romană și impunerea limbii latine, atestate arheologic și epigrafic).

Percepția publică, însă, este diversă. Pe de o parte există explicații populare şi neutre despre dacii antici în cărți de istorie pentru elevi sau articole de popularizare, în care subiectul este tratat prudent. Pe de altă parte, teoriile controversate au fost răspândite masiv în media neoficială și online, mai ales în ultimii ani. Reviste și site-uri senzationale (unele chiar de notorietate dubioasă) au titrat „revenirea daco-pelazgilor” sau „adevărul despre codul dacilor”, preluând fără critică teze marginale. Bloguri și videoclipuri intitulate chiar „Vorbiți dacă?” sau „Daci și Sumerieni” prezintă conexiuni fanteziste, sugerând că “limba dacilor era la fel de latină ca româna” și că autoritățile au ascuns adevărul. Această „dacopație” susține uneori că toate nedreptățile prezente au cauză în „ștergerea” simbolic a alfabetului dac, reîntorcând atenția spre trecutul strămoșesc în termeni conspirationiști. Deși astfel de teorii au aderenți pasionați, ele rămân marginale în mediul academic și sunt privite sceptic de publicul informat. În general, majoritatea cititorilor consideră poveștile cu alfabet dacic şi civilizații hyper-dacice drept legende urbane, iar absența probelor reale le face să pară puțin credibile.

Surse credibile de documentare

Cercetătorilor de rând li se recomandă să se bazeze pe surse academice verificate și nu pe literatura teosofică sau tabloidală. Printre lucrările de referință se numără tratatele lingvistice și istorice scrise de specialiști recunoscuți. De exemplu, I. I. Russu – în lucrarea Limba traco-dacilor (1967) – și Ariton Vraciu – în Limba daco-geților (1980) – au reunit date şi observaţii fundamentale despre limba geto-dacilor; Grigore Brâncuș a compilat în 2009 materiale despre substratul traco-dacic al românei. Enciclopedii de istorie, volume ale Academiei Române, și reviste de specialitate (revista Dacia, Thraco-Dacica, Acta Musei Apulensis etc.) conțin studii originale despre epoca daco-getică. Pentru influențe lingvistice se pot consulta Dicționarul explicativ al limbii române și lucrări de lingvistică comparată (de ex. studii de V. Georgiev, R. Crossland sau alți paleo-lingviști) care analizează substratul balcanic. În schimb, ar trebui evitate sursele care nu trec de verificarea academică: articolele de presă nepăsate de rigurozitate, site-urile conspiraționiste şi blogurile fără suport științific tind să promoveze teorii neverificate. Conform autorului Dan Alexe, de exemplu, aceste narațiuni pseudo-istorice ignoră complet metodele lingvistice de bază şi se bazează pe „absurdități” ale unor autori de secol XIX. În concluzie, cei interesați de limba dacă ar trebui să studieze mai întâi lucrări specializate (monografii, jurnale școlare de arheologie/istoria veche, capitole din manuale universitare etc.) şi să trateze cu scepticism afirmațiile care nu sunt susținute de surse tradiționale. Surse recomandate: lucrări de lingvistică traco-dacicǎ (de ex. Russu 1967, Vraciu 1980, Bologa 1928), studii arheologice despre Dacia romană și post-romană, precum și sinteze istorice publicate de istorici contemporani de renume. Evitarea literaturii pseudo-științifice este cheia pentru o înțelegere obiectivă a acestui subiect delicat.

Sursa informațiilor: Informațiile de mai sus sunt sintetizate din surse academice și populare: lucrări de lingvistică și istorie românească (Russu, Brâncuș, Vraciu ș.a.), precum și din enciclopedii și articole de popularizare (ex. Wikipedia, Adevărul, Dilema Veche). Afirmațiile exagerate despre „alfabetul dac” sunt documentate și criticate în publicații de analiză culturală, iar perspectivele academice sunt susținute de specialiști precum Horia sau Dumitru Manolache. Informațiile exacte și citatele folosite au sursa notată între paranteze pătrate.