Ștefan cel Mare a rămas cunoscut atât pentru longevitatea domniei sale, aproximativ 47 de ani, dar și pentru numărul mare de războaie câștigate. El s-a bătut de 42 de ori, cu mari forțe precum Imperiul Otoman, Regatul Ungariei sau Regatul Poloniei și a fost înfrânt numai de 5 ori.
Bătălia de la Războieni (Neamț), deși s-a soldat cu înfrângerea moldovenilor, a fost una dintre luptele eroice din istoria românilor. Cu un număr mic de oșteni, voievodul Ștefan cel Mare a reușit să provoace pierderi uriașe cuceritorului Constantinopolelui.
Una dintre cele mai cunoscute înfrângeri ale voievodului moldovean este de fapt și una dintre cele mai eroice și impresionante bătălii din istoria poporului român. La Războieni (Neamț), în anul 1476, Ștefan cel Mare, cu numai 12.000 de oșteni, a reușit să facă ravagii în oastea de 10 ori mai mare a lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui, unul dintre cei mai importanți sultani otomani. În plus, în această bătălie s-au distins războinicii de elită ai Moldovei, veritabili „samurai“ ai Estului, ghidați de un cod strict al onoarei și al datoriei.
Revanșa cuceritorului Constantinopolelui după o umilință istorică
În anul 1475, pe 10 ianuarie, oștile otomane conduse de beilerbegul Rumeliei, Suleiman Hadâmbul, sufereau o înfrângere umilitoare în fața armatelor lui Ștefan cel Mare, la Vaslui, în locul numit Podul Înalt. A fost una dintre cele mai umilitoare înfrângeri ale otomanilor.
Deși superiori din punct de vedere numeric, otomanii au fost hărțuiți și dirijați cu șiretenie către mlaștinile de la Podul Înalt. Acolo au fost măcelăriți de războinicii moldoveni.
Cei care au scăpat cu viață au fost hăituiți de cavaleria ușoară moldovenească până dincolo de Dunăre.
Pentru a spăla rușinea acestei înfrângeri, dar mai ales pentru a nu crea un precedent și a nu-l lăsa pe Ștefan cel Mare să-și consolideze puterea, sultanul otoman Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui, a plecat personal în fruntea unei armate numeroase către Moldova. Scopul era pedepsirea și înlăturarea de pe tron a domnitorului moldovean.
Sultanul, pentru a slăbi apărarea Moldovei, a trimis hoardele tătărăști să atace satele și târgurile. În același timp, Mahomed al II-lea a intrat în Moldova cu aproximativ 100.000 de oșteni, printre care și renumiții ieniceri și spahii.
Alături de sultan a venit contra Moldovei și domnitorul Țării Românești, Laiotă Basarab, cu câteva mii de munteni.
Atacat din două părți, Ștefan a fost nevoit să-și împartă armata. În primul rând s-a văzut obligat să trimită trupele răzeșești, partea cea mai numeroasă a armatei, să apere satele și târgurile de incursiunile tătarilor. A păstrat doar armatele boierilor și trupele sale de elită, renumiții viteji.
Pe scurt, o armată moldovenească de numai 12.000 de oameni trebuia să țină piept unei oștiri otomane estimată, pe baza mai multor mărturi ale epocii, între 90.000 și 150.000 de soldați.
Una dintre cele mai eroice fapte de arme ale moldovenilor
La jumătatea lunii iunie a anului 1476, uriașa armată otomană a trecut Dunărea, în Țara Românească. Sultanului i s-a alăturat armata de 12.000 oșteni a principelui Valahiei, Laiotă Basarab.
Odată trecuți de fruntariile Moldovei, otomanii au pornit către Suceava, cu scopul de a cuceri capitala și de a-l alunga pe Ștefan cel Mare. În tot acest timp, tătarii făceau ravagii pe toată linia Prutului și Siretului.
Infanteria și cavaleria răzeșească au fost trimise să se ocupe de tătari.
Ștefan cel Mare, rămas cu 12.000 de oameni, adică viteji, trupele boierești și mercenari, preferă să întărească toate cetățile pentru a rezista atacurilor otomane. Își instalează tabăra la Războieni, pe valea Pârâului Alb, un afluent al râului Moldova, în județul Neamț de astăzi.
Tabăra a fost fortificată după model husit, cu valuri de pământ ridicate în grabă, palisadă și căruțe legate între ele.
Aici, Ștefan și-a poziționat artileria și grosul trupelor. După ce otomanii s-au apropiat, în drumul lor către Suceava, Ștefan a trimis 1.000 de călăreți să stea la pândă, în flancul turcilor.
În același timp, voievodul moldovean, în fruntea a 4.000 de călăreți, cel mai probabil trupele de elită ale Moldovei, s-a aruncat într-un atac fulgerător asupra avangardei otomane condusă de același Suleiman Hadâmbul, beilerbegul Rumeliei, comandantul turc umilit la Vaslui.
Războinicii moldoveni fac ravagii în avangarda otomană. Supraviețuitorii sunt salvați de atacul achingiilor otomani, trimiși de sultan să-l salveze pe beilerbegul Rumeliei.
Ștefan se retrage cu cei 4.000 de călăreți, urmăriți de achingii, în spatele fortificației improvizate de pe platoul de la Războieni. Achingii sunt prinși în focul încrucișat al artileriei moldovenești și sub tirul necruțător al arcașilor. În plus, cavaleria ușoară otomană este suprinsă din spate și de cei 1.000 de călăreți moldoveni, ascunși.
Sultanul, iritat de succesul moldovenilor și de pierderile mari, ordonă un atac direct asupra taberei moldovenești. Atacul este susținut de azapi și de trupele de elită ale sultanului, celebrii ieniceri.
Se încinge o bătălie cruntă, iar trupele sultanului sunt respinse de moldoveni. Ienicerii șovăie și se retrag. În acel moment, sultanul, alături de garda personală și de spahii, trece în fruntea trupelor și lansează cel de-al treilea atac asupra taberei moldovenești.
Lupta este cumplită, iar moldovenii sunt efectiv zdrobiți de numărul mare al otomanilor. „Și atâta de ai noștri au pierit, cât au înălbit poiana de trupurile de a celor pieriți, până au fostu războiul. Și mulți din boierii cei mari au picatu și vitejii cei buni au pieritu și fu scârbă mare a toată țara și tuturor domnilor și crailor di prinprejur, daca auziră că au căzut moldovenii suptu mâna păgânilor”, scria cronicarul Grigore Ureche.
Vitejii, „samuraii“ estului
Voievodul Moldovei, văzând că trupele sale sunt nimicite, reușește să plece din tabără, cu o parte a armatei, prin pădure. În tabără se sacrifică și rămân 1.000 de oșteni moldoveni pentru a acoperi retragerea grosului armatei și a voievodului. Se presupune că au fost acei viteji renumiți, războinicii de elită ai Moldovei. Misterioși, acești luptători erau experți în mânuirea armelor și totodată aveau un cod strict al onoarei.
Există, surse, precum cronica lui Grigore Ureche, care indică faptul că acești viteji au murit până la ultimul, fără să se retragă, în bătălia de la Războieni. Inclusiv istoricul Nicolae Iorga arată că la Războieni au luptat până la ultimul om pentru a acoperi retragerea voievodului.
„Numărul vitejilor era în jur de 3.000 în veacul al XVI-lea; în luptele lui Ştefan cel Mare ei sunt strălucita cavalerie boierească nimicită numai la 1476, în lupta de la Valea Albă, pentru a fi apoi făcută din nou”, scria Nicolae Iorga.
Acești viteji erau crescuți de mici pentru meseria armelor. Erau recrutați din mica boierime și transformați într-o elită războinică, oșteni capabili să lupte călare și pedestru, să mânuiască spada, lancea, ghioaga și să tragă cu arcul din goana calului, după modelul călăreților stepei.
„Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran; nu întâmplător, prezenţa lor în cronică se face simţită în preajma evenimentelor aflate în legătură cu fapte de arme. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de <viteaz> reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”, precizează istoricul Constantin Crăescu în articolul său „Vitejii lui Ştefan cel Mare”.
Ștefan cel Mare avea în jur de 3.000 de viteji. Toți au fost uciși în bătălia de la Războieni, contingentul fiind refăcut ulterior. După bătălia de la Războieni, trupele otomane au continuat drumul către Suceava. Nu au reușit să cucerească nici Neamțul, nici Suceava și nici Hotinul.
Mai mult decât atât, Ștefan cel Mare a avut răgaz să-și adune armata de răzeși.
Deși victorioși la Războieni, otomanii au pierdut aproximativ 50.000 de oameni, cu tot cu asediile nereușite. Sultanul s-a retras la sud de Dunăre, cu trupele puternic hărțuite de moldoveni, care i-au dat o lecție care a rămas în istorie.
