Lucruri puţin ştiute despre ţigani: de unde au venit şi cum s-au răspândit în Principatele Române. De ce erau „proprietatea statului“ ţiganii domneşti

Ţiganii din România sunt, după statistici, mai numeroşi ca în orice ţară. Deşi oficial numărul lor este de peste 600.000, în realitate ei sunt mult mai mulţi, asta şi pentru faptul că, la ultimul recensământ, cei mai mulţi dintre ei nu şi-au declarat etnia.

Originea ţiganilor a suscitat interesul istoricilor, specialiştii arătând că această etnie există încă din timpul Imperiului de Răsărit, în secolul XI, când bizantinii au adus mai multe mii de robi din Siria. Ulterior, de la plecarea lor din India, în urma certurilor dintre conducători, s-au despărţit în două ramuri, o parte îndreptându-se spre Nordul Africii, în timp ce partea cea mai consistentă a luat calea Europei.

Odată cu ultimele invazii mongolice s-au ivit şi ţiganii. “Tătarii care veneau de prin stepele asiatice şi ruseşti au târât cu ei acest popor care le-a servit drept robi. În vârtejul cuceririlor, tătarii au întâlnit ramura de ţigani care apucase spre Nord şi au pus stăpânire pe ea, fără vreo greutate. Ţiganii s-au arătat credincioşi noilor stăpâni şi foarte umiliţi, spune în studiile sale istoricul George Potra.

Practic, se confirmă faptul că drumul pe care s-a infiltrat ţiganii în principatele române coincide cu drumul năvălirilor romane, istoricul Nicolae Iorga fiind unul dintre susţinătorii acestei idei.

În principatele române, ţiganii au intrat în robia celor bogaţi, iar ei au fost împărţiţi în trei categorii: ţigani domneşti, ţiganii mănăstireşti şi ţiganii boiereşti.

Ţiganii domneşti, despre care se spune că erau proprietatea statului, erau ocupaţi în domeniul prelucrării metalelor, li se mai spuneau şi căldărari şi mai tot timpul erau pe drumuri, locuind în căruţe cu coviltir. Iarna, se adăposteau în pădure, unde îşi săpau bordeie în pământ. Tot din această categorie mai făceau parte ţiganii lingurari, ursarii care se ocupau de dresatul urşilor şi rudarii, care se ocupau cu mineritul şi spălarea aurului.

“Din multele acte de danie ale lui Ştefan cel Mare, vedem că viteazul şi cucernicul ctitor nu se sfia să-şi aducă robi şi din Ţara Românească, bineînţeles robi ţigani, după cum rezultă din documente. Pe 16 martie 1490, Ştefan cel Mare dăruieşte mănăstirii Putna unsprezece sălaşe de ţigani, din ţiganii săi proprii aduşi din Ţara Românească. Că Ştefan cel Mare a luat ca pradă de război ţigani din Muntenia o spun şi cronicile timpului”, spune George Potra.

Robii ţigani aveau o mare importanţă în complexul bunurilor unui boier, care plăteau bani buni pentru a-i avea în stăpânire.

O a doua categorie de ţigani robi erau cei mănăstireşti, care erau şi ei foarte numeroşi. Domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei se luau la întrecere în a ctitori biserici şi mănăstiri pe care le înzestrau cu moşii întinse şi foarte multe sălaşe de ţigani. Istoricii care au căutat în documente au găsit numeroase dovezi în sensul celor arătate mai sus.

Astfel, la 3 septembrie 1448, în Suceava, Petru Voievod a întărit mănăstirea Neamţului cu patru sălaşe de ţigani daţi de Alexandru cel Bun. În 1688, Neagu, fiul căpitanului Măinea de la Goştile, a dat mănăstirii Căldăruşeni un ţigan în locul ţiganului mănăstirii, care fusese ucis de semenii lui.

“Precum să se ştie că întâmplându-se de s-au sfădit nişte ţigani ai noştri cu ţiganii mănăstirii Căldăruşani, s-au întâmplat primejdie unui ţigan al nostru de au lovit pre un ţigan al mănăstirii în cap şi dintr-aceea i s-au întâmplat acelui ţigan de au murit, deci într-un alt chip n-am putut face, ci am căzut cu mare rugăminte la părintele egumenul Efrim, ca să-i dau un ţigan pentru ţigan şi neavând nici sfinţia lui ce mai face fost-au bucuros ca să-i dau ţigan pentru ţigan”, este învoirea făcută de Neagu.

O a treia categorie de ţigani robi erau cei boiereşti. Aceştia proveneau din daniile domneşti, cuceririle de război, moşteniri, zestre, cumpărări şi schimburi. Spre exemplificare, în anul 1802 domnul Moldovei, Alexandru Şuţu dăruieşte ţigani lui Iancu Şuţu, “spre răsplătirea slujbelor sale ce slujăşte domnieii mele şi ţării cu credinţă şi dreptate. Care ţigani de acu înainte să-i fie drepţi robi în veci cu femeile şi cu toţi copiii lor, cu gineri şi nurorilor lor”.

În afară de darurile domneşti, numărul ţiganilor boieşte sporea şi prin foile de zestre care le aduceau boieroaicele la căsătoria lor. Adică din foaia de zestre făceau parte şi câţiva ţigani, ca parte a avuţiei miresei.
“La capitolul bucătărie sunt menţionate toate vasele şi obiectele trebuincioase, în plus o ţigancă văduvă, probabil bucătăreasă sau femeie de ajutor şi două fete de ţigan în casă”, se arată într-un document al timpului.

La 1850, în Moldova şi Ţara Românească locuiau un sfert din ţiganii din Europa, adică peste 200.000.
Din acest motiv, pe 20 februarie 1856, după un proces îndelung pornit de Mihail Kogălniceanu în anul 1837, au fost eliberaţi din sclavie ultima categorie de robi ce aparţineau proprietarilor particulari. Dezrobirea romilor a fost promulgata prin ”Legiuirea pentru emancipaţia tuturor ţiganilor din Principatul Romanesc” de domnitorul Barbu Ştirbei, pe baza unui text intocmit de Petre Mavrogheni si Mihail Kogalniceanu.